Prezumție de bună credință

Omul, în esența sa, este un  egoist. Chiar dacă acest fapt este greu de admis. Și mai rău este că unii chiar ajung să creadă cu convingere că o realitate strâmbă, trebuie să fie  percepută ca dreaptă. Mulți cad în această amăgire și spun că albul este negru și negrul alb. Unii chiar o și  cred. Cei mai mulți însă o acceptă dintr-un calcul meschin.
Nu de puține ori în viață ne este dat să întâlnim persoane care ne electrizează cu carisma lor, cu puterea lor de persuasiune, dublată de o principialitate vecină cu perfecțiunea, izvorâtă parcă dintr-o atingere zeiască. Asta când este vorba de alții. Numai că obiectivitatea dispare, precum o cană cu apă în nisipul fierbinte, când e vorba de propria persoană. Zâmbetul, buna dispoziție se sting cât ai bate din palme și toate astea se îngroapă sub un rânjet de fiară. Da, acum e vorba de propriile interese și acelea nu pot fi puse în discuție. Așa e în viața de zi cu zi.
Omul dacă ajunge în fața unei ins­tanțe, are din start prezumția de nevinovăție. Adică de la aceste premise se pleacă. Ulterior în timpul unui proces, dacă se aduc probe în instanță, care ar trebui să fie deasupra oricărui dubiu, starea se poate schimba. Adică nevinovăția inițială să se transforme în vinovăție, ca urmare a probelor prezentate și nu altfel. Vinovăție care poate fi sancționată conform legilor în materie. Dar ideea esențială este că nu omul trebuie să-și demonstreze nevinovăția. Eventuala vinovăție se argumentează prin probe în instanță și rezultă prin pronunțarea unei sentințe judecătorești. Așa și nu altfel. Și cu toate acestea chiar și în mediul public pe mai toate canalele ipoteza de la care se pleacă este aceea de culpabilitate. Ra­ționamentul este simplu dacă te anchetează un procuror deja pari vinovat, pentru că intervine în 90% din situații raționamentul ca un reflex aproape involuntar: „dacă a fost citat de procuror, precis a făcut ceva”. Iar de aici până la vinovăție ca prezumție nu e decât un pas. Oricum în societatea românească s-a inoculat această stare de fapt, acest mod total greșit de a pune problema. Iar de cele mai multe  ori lucrurile sunt exact pe dos.  În plus, mai ales în dosarele sensibile și în care soluția nu era în sensul rechizitoriilor făcute de procurori, judecătorul se trezea la rândul său anchetat. Ori, atunci se poate pune pe bună dreptate întrebarea asupra obiectivității unui magistrat aflat în această situație. CCR a dat acum decizia de constituționalitate privind  înființarea unei secții de anchetare a procurorilor pe Legile Justiției. Unii au sărit în sus, alții au salutat decizia. Noi spunem că este o decizie bună. Dacă acceptăm, cum e normal de altfel, buna credință a procurorilor, de ce nu le-ar conveni o asemena hotârâre care limpezește apele? În fond este și spre binele lor, pentru a șterge eventualele suspiciuni ce s-ar putea isca în anumite situații. Așadar, plecăm de la prezumția de bună credință.