Naţionalismul ca atitudine

Suntem o ţară relativ tânără, chiar dacă avem în spate o istorie multimilenară, ca naţiune. Practic, se poate vorbi de România, ca stat, de 159 de ani, iar de România mare exact de 100 de ani. Borne uşor de semnalat, din moment ce 2018 este Anul Centenarului, iar acum două zile am sărbătorit Mica Unire. Folosesc termeni uzuali, precum „România Mare” sau „Mica Unire”, deşi tocmai în aceste zile un istoric ieşean (ne) explica faptul că aceste exprimări sunt păguboase. Dr. Cătălin Turliuc spunea că
n-ar trebui să spunem „Mica Unire”, pentru că nu există nici o unire mică ci doar un proces de unificare iniţial, premergător unei uniri complete. Şi, de asemenea, nici „România Mare” nu pare un termen prea bun, ci mai degrabă ar trebui spus „România întregită”, pentru că au mai fost şi alte ţări „Mari”, precum Franţa lui Napoleon, Ungaria Mare sau Uniunea Sovietică, dar pe care istoria ulterioară le-a readus la un alt nivel. Poate n-am citat exact spusele doctorului în istorie, dar cred că am prins esenţialul.
Am făcut această introducere pentru a justifica, într-un fel, tema acestui editorial. Ne aflăm într-un an simbolic, care marchează împlinirea a o sută de ani de la înfiinţarea României Întregite. Un veac în care de mult ori demnitatea naţională, atitudinea noastră ca români, a avut şi are de suferit. Deloc paradoxal, minimalizarea acestei atitudini vine de cele mai multe ori de la noi, de la unii dintre noi, care parcă ne ruşinăm că suntem români. Mă uit în jur şi văd naţiuni mult mai mândre decât noi, cu o atitudine împinsă uneori spre şovinism sau xenofobie. Serbia, Bosnia, Ungaria sau chiar Albania sunt câteva exemple. Noi (şi aici n-aş vrea să generalizez) ne ascundem, afişând autoironie şi fatalism, naţionalismul cu care ar trebui să ne mândrim.
Pentru că suntem în astralul acestor zile, dau un exemplu din sport. Simona Halep a intrat în istorie, fiind prima româncă finalistă în turneul de Mare Şlem de la Antipozi. A făcut-o muncit şi icnit, dar entuziasmant, compensând lipsa unei staturi impozante (element determinant de cele mai multe ori în tenis) cu multă muncă, ambiţie şi cu un mental de nordică. Ei, chiar şi în timpul semifinalei, când totul era pe muchie de cuţit şi nimic nu era decis (c-aşa-i în tenis, ca să-l paragrazez pe un mare actor, Toma Caragiu) s-au găsit imediat câţiva defetişti care să spună că aşa suntem noi, românii, n-avem mentalitate de învingători, n-avem ce căuta la masa bogaţilor, că ne înnecăm ca ţiganul la mal şi de-alde astea. Comparativ, unguroaica Timea Babos – eliminată în turul doi la simplu, pentru conformitate – este lăudată de vecinii noştri de parcă ea joacă finala. E drept, a ajuns în finală la dublu feminin, dar noi am avut alţi trei semifinalişti la Melbourne şi aproape că i-am ascuns: Begu şi Niculescu la dublu feminin, respectiv Jianu la dublu masculin – băieţi. Pentru noi parcă a fost un eşec accederea în penultimul act al competiţiei.
După cum spuneam, trăim sub zodia asta, a unui defetism primitiv, medieval. Chiar şi atunci când avem cu ce sau cine ne mândri, o facem parcă pe ascuns, cu teamă. Poate nu m-am făcut prea bine înţeles, poate că un istoric ar fi făcut-o mai bine. Dar şi istoricii adevăraţi sunt din ce în ce mai puţini. Chiar ieri a mai plecat unul: Neagu Djuvara.