Picătura de paradox

de Paul Krizner

Vă puteţi întreba, şi poate pe bun cuvânt ce legătură are titlul cu domeniul meu de activitate; păi, cam are, în ciuda faptului că nu mi-au plăcut paradoxurile, totuşi, ele există atât în viaţa mea, cât şi în viaţa umanităţii.
Mai înainte de toate, un paradox, frumos de altfel, este „mormântul dătător de viaţă”, da… de ce? Pentru că pe de-o parte mormântul te duce cu gândul la moarte, iar viaţa te duce cu gândul la înviere; şi, ce este paradoxal pentru noi, creştinii, este faptul că trăim cu un gram de teamă atât faţă de moarte, cât şi faţă de înviere, uneori ne comportăm mai rău decât păgânii.
Este un paradox să vorbeşti de frumuseţea vieţii într-o lume urâţită de puterea banului şi a minciunii, dar acest paradox este cât se poate de necesar.
Sporadic, în timp ce iau masa acasă, acest lucru se întâmplă din ce în ce tot mai rar, apare un alt paradox, dacă vreţi. Mai arunc o privire şi la televizor, dar mă apucă o stare de lehamite, un fel de repulsie faţă de această mediocritate în care nu ştiu altceva decât să împroaşte cu noroi în tot, în oameni, în Biserică, în tradiţii, în Hristos chiar.
Sătul parcă de tot ce-i omenesc şi trecător, sătul de atâta ură şi dezbinare, sătul de atâta minciună şi falsitate apăs butonul roşu al telecomenzii şi… şi gata, o linişte se aşterne de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, de parcă lumea de afară, paradoxal, atât de agitată, începe în mine să se liniştească şi, cu fiecare clipă scursă, îmi apare tot mai pregnant în minte scena acelei lumi de care Domnul Hristos vorbea odinioară, o lume a binelui, a harului, o lume în care oamenii au ajuns la asemănarea cu Dumnezeu, o lume unde totul este plin de lumină hristică, o lume în care copiii nu sunt lepădaţi prin containere şi prin creşe, o lume unde bătrânul este un avvă şi nu un putregai în viaţă, o lume în care sfinţii sunt printre noi şi noi aproape de ei, o lume unde dragostea are chip şi este împărtăşită.
Am nădejdea că tot ce este paradoxal în această lume şi chiar în viaţa noastră este lăsat de Dumnezeu ca să înţelegem cine suntem şi de ce suntem; nu cred că ar trebui să căutăm în alt loc bucuria şi fericirea lucrurilor decât în sufletul nostru care, paradoxal, este atât de văduvit.
În toate există un paradox ce ar trebui să aibă drept scop îndreptarea noastră spre noi idei, spre noi sensuri şi spre noi descoperiri ale vieţii în Hristos, cel ce dă sens vieţii fiecăruia, de aceea cred că ar fi de bun augur să lăsăm câte o picătură de paradox din viaţa noastră pentru a o limpezi asemeni cerului senin.



Glasul Aradului

Portalul aradenilor de pretutindeni