Cimitir de peste 3.500 de ani descoperit la Pecica; povestea începe să prindă contur

În cele mai multe cazuri, publicaţiile ştiintifice, de orice fel, nu sunt accesibile unui public larg. Scopul acestora este acela de a pune la dispoziţia specialiştilor datele cercetăriilor respective. Este cât se poate de firesc ca aceste publicaţii să conţină un limbaj ermetic, specific fiecărui domeniu ştiinţific. Se prea poate ca atunci cand o persoană oarecare să deschidă o lucrare de specialitate să nu înţeleagă mai nimic. Observă o înşiruire de termeni nefamiliari, cifre, desene, toate parcă fără noimă. De aceea, publicaţiile ştiinţifice sunt publicate în tiraje mici, fiind disponibile doar specialiştilor.
După cum bine ştiţi, nici arheologia nu este foarte prietenoasă cu cei ce-şi doresc iniţierea în tainele acesteia. Abia după ani buni de studiu disciplinat şi prin participarea la cursuri univer­sitare specializate, învăţăcelul poate buchisi o lucrare ştiinţifică. Problemelor deja expuse se mai adaugă şi hiperspecializarea în interiorul fiecărei discipline, fapt ce ajută la ermetizarea domeniului. Să luăm exemplul arheologiei. Avem de-a face cu o multitudine de specializări, ca de pildă arheologia preistorică, arheologia clasică, a mileniului întunecat, a evului mediu, arheologia industrială, arheologia funerară, arheologia minieră, arheologia teore­- tică şi multe alte ramuri de studiu. Acestora li se adaugă şi domeniile ultra specializate ale disciplinelor adiacente arheologiei, precum antropologia fizică, arheozoologia, paleobotanica, ori paleometalurgie.
Trebuie să înţelegem că studierea unor fenomene istorice reprezintă un proces sinuos, de lungă durată, iar un arheolog nu poate oferi de unul singur prea multe răspunsuri. Imaginaţi-vă trecutul ca pe un puzzle uriaş care se află în continuă mişcare şi care aşteaptă să fie mereu umplut. Vreau să mai subliniez că un cercetător îşi dedică întreaga carieră doar pentru a umple un mic gol în puzzle-ul infinit al istoriei. Abia după ce mica părticică de puzzle a fost pusă la locul ei, ea trebuie diseminată publicului larg. Toată enumerarea aceea de termeni fara noimă, grafice şi cifre trebuie să devină o naraţiune, pe care dumneavoastră să o lecturaţi cu plăcere.
Povestea unei mici               comunități umane din epoca bronzului
Astăzi este rândul poveştii unei mici comunităţi umane din epoca bronzului ce a vieţuit în apropierea Văii Mureşului, lângă actualul oraş Pecica. Povestea acesteia începe pe parcursul anului 2011, odată cu construirea autostrăzii ce leagă România de restul lumii civilizate. După mai bine de 3.000 de ani, o parte a cimitirului acelei comunităţi avea să fie descoperit de arheologi. Cercetările au dus la dezvelirea a 38 de morminte de inhumaţie şi incineraţie. Membrii acestei vechi aşezări umane au fost înmormântați alături de artefacte precum pumnale şi topoare de luptă confecţionate din bronz, diferite podoabe ca de pildă brăţari şi ace de mari dimensiuni ce ornau frumosul costum funerar. Pot fi amintite şi numerose vase din lut, căniţe sau oale, mărgele din chihlimbar, diverse verigi metalice, ori părţi din scheletele unor animale.
Pentru a obţine o serie de răspunsuri asupra acestor descoperiri a fost întocmită o bază de date ce conţine toate informaţiile recuperate prin săpătura arheologică, apoi artefactele au fost numărate, conservate, fotografiate şi desente la scară, a fost întocmit planul topografic al cimitirului, oasele defuncţilor au fost analizate de un antropolog, oasele de animale au fost determinate, zece piese de metal au fost analizate chimic stabilindu-se compoziţia acestora şi provenienţa sursei de staniu, au fost datate cu radiocarbon şapte schelete, iar altor cinci li s-au prelevat analize ADN. După toate aceste studii care au durat aproape șapte ani şi prin efortul a numeroşi specialişti, cimitirul din epoca bronzului denumit de noi Pecica „Situl 14” este pregătit să devină cunosut publicului larg.
Primele înmormântări, acum mai bine de         3.500 de ani
În urma datării cu radiocarbon a câtorva morminte am putut constata că primele înmormântări în spaţiul cimitirului au fost făcute pe parcursul secolului al XVI-lea a.Chr., adică acum mai bine de 3.500 de ani. Acest moment coincide cu părăsirea marilor aşezări (denumite în limbajul de specialitate tell-uri) precum Pecica „Şanţul Mare”, care au fost locuite permanent mai bine de 300 de ani. Pe parcursul acestui secol al XVI-lea a.Chr. societatea epocii bronzului suferă unele modificări profunde. Disparitia aşezărilor de tip tell a dus la prefigurarea unui nou sistem social reflectat în mai toate aspectele vieţii. Acum în microregiunea cimitirului nostru îşi fac apariţia aşezări sărăcăcioase de mici dimensiuni, iar singurele manifestări ale bogăţiei şi puterii sunt reflectate prin ritualurile funerare. Lipsa unor aşezări de mai mari dimensiuni, locuite un timp îndelungat, dispariţia fortificaţiilor, a tezaurelor de aur şi a depozitelor de bronzuri ne îndeamnă să considerăm intervalul cuprins între secolele al XVI-lea şi al XIV-lea a.Chr. ca unul caracterizat prin profunde transformări sociale şi instabilitate. Toate aceste transformări prefigurează apariţia în secolul al XIV-lea a.Chr. a unor comunităţi dintre cele mai efervescente din întreaga preistorie a arealului intracarpatic. Acum sunt ridicate cetăţi care apară suprafeţe de sute de hectare, zeci de aşezări ce roiesc în jurul acestora, iar zeci de depozite de obiecte de bronzuri şi de aur sunt aduse ca ofrande zeilor. Toate aceste manifestări reflectă o bogăţie nemaiîntâlnită pe aceste meleaguri. Tocmai la începutul acestei perioade de efervescenţă, comunitatea studiată de noi îşi găseşte sfârşitul din cauze necunoscute.
Averea și statutul se moșteneau
Pe lângă identificarea momentului de început şi sfârşit al micii aşezări, studiile efectuate ridică vălul şi asupra altor aspecte. Pe baza inventarelor funerare ale defuncţilor putem să schiţăm eventuale ierarhii din rândul membrilor comunităţii. Datorită faptului că cele mai bogate morminte ale cimitirului aparţin unor bărbaţi maturi înmormanți cu arme, precum pumnale şi topoare de luptă, putem presupune că aceştia conduceau destinele aşezării. Statura lor atletică, identificarea pe unele oase ale scheletului urme ale numeroaselor antrenamente fizice şi faptul că au fost înmormântaţi cu arme, ne indică faptul că aceşti trei indivizi maturi pot fi consideraţi războinici.
Alte două morminte bogate în artefacte aparţin unor copii, ori adolescenți. Defuncţii au fost înmormântaţi cu numeroase mărgele de chihlimbar, alte piese de podoabă din bronz şi vase ceramice. Aceste două exemple ne îndeamnă să considerăm că averea şi statutul se moșteneneau, ceea ce nu exclude automat o mobilitate socială pe orizontală.
Tot din studierea artefactelor depuse alături de defunct se pot extrage unele indicii privitoare la modalitatea de rezolvare a disputelor violente între membrii comunităţii şi între diverse comuni­- tăţi. După cum deja am văzut, armele preferate ale luptătorilor noştri erau toporul şi pumnalul, ceea ce indică o luptă corp la corp, în care forţa fizică şi abilitatea de a mânui aceste arme reprezentu calea spre victorie. Totodată lipsa unor aşezări fortificate, ori a unor aşezări de mari dimensiuni au determinat ca, probabil, nu prea desele conflicte violente să fi fost purtate individual, ori între mici cete de luptători.
Cu toate că pe parcursul secolului al XVI-le a.Chr. se observă disoluţia complexei societăţi a aşezarilor de tip tell, carcterizată printr-o stabilitate a schimburilor de bunuri de prestigiu la interregional, comunitatea noastră este încă integrată în sistemul de schimburi interregionale. După cum vă spuneam, doi dintre defuncţi au fost înmormântaţi cu mărgele de chihlimbar aduse de la mare distanţă, din zona Mării Baltice. Trebuie să precizez că în acele vremuri chihlimbarul era un material foarte rar, ceea ce-l făcea preţios şi dorit de elite.
Privitor la activităţile economice ale comunităţii, nu avem prea multe indicii. Putem presupune că una dintre cele mai răspândite îndeletniciri era păstori­- tul. Ofrandele depuse alături de defuncţi ne indică creşterea vitelor, a suinelor, a ovicaprinelor şi a cailor. Alte posibile activităţi desfăşurate în aşezare sau în jurul acesteia sunt olăritul şi confecţionarea podoabelor şi armelor din bronz. Desigur, nu trebuie exclusă nici obţinerea unor obiecte din bronz, ori oale din lut prin comerţ intracomunitar.
Întrebări fără răspuns
După cum spuneam mai sus, cimitirul nostru este caracterizat prin două rituri funerare ce au coexistat: inhumaţie şi incineraţie (rămăşiţele incinerate ale defunctului erau depuse într-o urnă de lut). Ce semnifică mai exact acest lucru e greu de spus. Cine era inhumat şi cine incinerat? Era o op­țiune individuală? Reprezenta apartenenţa la un grup social, ori religios? Să fi fost vorba de diferenţe etnice? Din păcate răspunsul la această întrebare va rămâne pentru moment o necunoscută.
În urma efectuării analizei antropologice asupra scheletelor am constatat că speranţa de viaţă a membrilor micii aşezări se situa la 40 de ani. Trebuie spus că în zilele noastre, speranţa de viaţă este de aproape 75 de ani. Totodată au fost constatate unele carenţe în alimentaţia majorităţii indivizilor, înca din copilarie, reflectate prin anemii şi deformări fiziologice ale scheletului. Pe lângă acestea, în cazul unor indivizi s-au observat deformări ale coloanei vertebrale şi ale altor oase datorită unui efort fizic considerabil.
Desigur că în urma oricărei naraţiuni istorice, cititorul rămâne cu mult mai multe întrebări decât răspunsuri. Cine au fost de fapt personajele principale ale po­veştii? Cum au trăit fiecare dintre ei? Pe cine au iubit? Ce a dus la apariţia şi dispariţia comunităţii? Cu părere de rău trebuie să vă spun că arheologia, ca orice ştiinţă care studiază trecutul, are limitări şi de aceea întrebările dumneavoastră vor rămâne fără răspuns.
Suntem departe de a oferi cititorului o istorie coerentă a epocii bronzului, chiar şi a comunităţii a cărei poveste am încercat să o schiţăm aici. Cu toate acestea consider că o mică bucată din puzzle-ul istoriei acestor meleaguri a fost pusă la locul ei.
Victor Sava

Glasul Aradului

Portalul aradenilor de pretutindeni