Despre ieşitul în stradă

Aşa cum ne-am obişnuit în cei 30 de ani de libertate mascată – un fel de eliberare condiţionată, dacă e s-o definim în termeni juridici -, ori de câte ori escaladează câte o criză, o pseudocriză sau chiar manipulare ordinară, ieşim în stradă. A intrat deja în obiceiul românilor să iasă în stradă, un obicei într-atât de înrădăcinat încât a devenit barometru. Dacă ieşi în stradă eşti ok! Dacă nu, eşti antieuropean, pesedist, corupt sau – variantele mai blânde – insensibil, miserupist, „dă ăla care nu merge la vot dar comentează” etc.
Până şi acest criteriu, al ieşitului în stradă, a împărţit România în două. Cei care au ieşit în stradă pentru a protesta împotriva legilor justiţiei se consideră un fel de martiri. Iar martiriul lor a crescut pe măsură ce mercurul termometrelor se opintea să coboare tot mai jos. S-a ajuns la un absurd al comparaţiilor, un clasament al meritelor, ceva de genul: „he-he, e uşor să protestezi pe ploaie, dar unde-ai fost când s-au înregistrat minus şase grade?”
Eu cred că protestul stradal reprezintă un instrument, dar nu este nici suficient, nici obligatoriu. Şi, înclin să cred că, în mod direct, nici nu rezolvă nimic. De fapt, protestul stradal reprezintă iluzia de putere, o iluzie alimentată de cei cărora le convine respectivul protest şi, într-o formă sau alta de manipulare, îi încurajează pe protestatari să le reprezinte, practic, interesele. Şi, în mod cvasitotal, aceste interese sunt politice, chiar dacă, la „prima mână” par a reprezenta o voinţă civică.
Îi cred pe protestatari, uneori interesul lor coincide cu al meu, dar nu sunt genul care iese în stradă la orice turbulenţă în confortul meu intelectual. Nu din comoditate, ci din dorinţa de a respecta ideea de ieşit în stradă. Prin ieşirile sistematice la protest, doar pentru a fi o voce în corul unei aşa-zise societăţi civile – poate legitimă prin ideile expuse, dar nu şi prin reprezentare – cei care s-au „abonat” la mărşăluiri, care îşi încearcă talentele de rebusişti debutanţi sau de poeţi de conjunctură nu fac decât să ducă în derizoriu IEŞITUL ÎN STRADĂ! Adică acel IEŞIT ÎN STRADĂ din decembrie ’89, când voinţa străzii a dus într-adevăr la o Revoluţie, chiar şi acel IEŞIT ÎN STRADĂ din mai-iunie ’90, când iarăşi a contat acel protest stradal, pentru că riscam ca democraţia să ni se confişte din nou şi în mod total. Că totuşi a fost confiscată, asta e altă poveste, dar măcar acea manifestare stradală, cunoscută sub numele de «Golaniadă» ne-a dat răgazul să ne consolidăm ca democraţie.
Nu doresc să-i critic pe cei care, din convingere şi dintr-un sentiment de frondă, deopotrivă, ies şi protestează. Dimpotrivă, îi admir. Repet, uneori mă regăsesc în ideile şi convingerile acestora. Dar, prin această manifestare dusă în rutină, nu fac altceva decât să minimalizeze conceptul în sine. Ieşitul în stradă la români riscă să intre în banal, dacă n-a şi intrat deja, iar scopul său iniţial nici măcar nu poate fi atins. Sunt convins că nu presiunea străzii va duce la renunţarea modificării legilor Justiţiei (dacă va duce), ci alte presiuni. Aşa cum sunt la fel de convins că nu protestele stradale proArafat au dus la căderea Guvernului Boc şi nu protestele stradale proColectiv au fost decisive, ci cu totul alte forţe.
Protestele au folosit şi ele la ceva, dar ca un zgomot de fond, menit să justifice manevre oculte, maşinaţiuni politice şi interese transpartinice.