Specificul unei vieți consacrate

de Teofan Mada

Profeția este specificul vieții consacrate lui Dumnezeu. Dar ce profeție așteaptă de la noi Biserica și lumea? Înainte de toate suntem chemați să proclamăm, mai întâi cu viața noastră mai mult decât prin cuvinte, realitatea lui Dumnezeu: a-L șopti, a-L spune, a-L mărturisi pe Dumnezeu. Dacă uneori El este refuzat sau marginalizat sau ignorat, trebuie să ne întrebăm dacă nu cumva nu am fost noi atât de suficienți de transparenți la Fața Sa, arătând mai degrabă fața noastră, masca noastră egoistă. Fața lui Dumnezeu este aceea a unui Tată: „îndurat și milostiv este Domnul, îndelung-răbdător și mult-milostiv” (Ps 102,8). Pentru a-L face cunoscut pe Hristos avem nevoie de o comuniune personală cu Hristos. Și pentru aceasta este nevoie de capacitatea de a-L slăvi, de a cultiva zi după zi comuniunea cu El, prin colocviul inimă la inimă în rugăciune, în special întru doxologie tăcută.
Specificul vieții monahale este apropierea sau taina proximității. Dumnezeu, în Iisus Hristos, s-a apropiat de fiecare persoană: a împărtășit bucuria mirilor la Cana Galileii și angoasa văduvei din Nain, a intrat în casa lui Iair atinsă de moarte și în casa din Betania parfumată de nard, a luat asupra Sa bolile și suferințele, ajungând să-și dea viața ca mântuire pentru toți. A-L urma pe Hristos înseamnă a merge acolo unde a mers Hristos, a lua asupra noastră, ca samariteanul milostiv, pe rănitul pe care-L întâlnim de-a lungul drumului existenței, a merge în căutarea oii rătăcite pe străzile tenebroase ale lumii contemporane. A fi, ca Iisus Hristos, aproape de oameni, a împărtăși bucuriile lor și durerile lor, a arăta, cu iubirea noastră, fața paternă a lui Dumnezeu și mângâierea maternă a Bisericii. Ca nimeni să nu ne simtă vreodată depărtați, dezlipiți, glaciari, indiferenți, închiși și de aceea sterili duhovnicește. Fiecare dintre noi este chemat să-i slujească pe toți ceilalți, urmând propria harismă: unul cu rugăciunea, unul cu cuvântul, unul cu învățarea, unul cu îngrijirea bolnavilor și a săracilor, unul vestind Evanghelia, unul săvârșind diferitele fapte de milostenie. Important este să nu trăim pentru noi înșine, să nu trăim doar pentru noi înșine, așa cum Iisus Hristos n-a trăit pentru El însuși, ci pentru Tatăl și pentru noi.
Specificul unei vieții monahale, consacrate este nădejdea. Mărturisindu-L pe Dumnezeu și iubirea Sa milostivă, cu harul lui Hristos putem insufla nădejdea în omenirea contemporană marcată de atâtea motive de neliniște, de teamă, de ispitită și uneori de descurajare. Putem face să se simtă tăria reînnoitoare a fericirilor, a onestității, a compasiunii, valoarea bunătății, a vieții simple, esențiale, pline de semnificație. Și putem alimenta nădejdea și în Biserică. Mă gândesc, de exemplu, la dialogul dintre noi. Întâlnirea dintre monahi și monahii din diferitele Biserici Ortodoxe ar fi o practică filocalică, frumoasă, care merită să fie dusă înainte.  Mărturia harismatică și profetică a vieții monahilor, în varietatea formelor sale, poate ajuta să ne recunoaștem toți mai uniți cu și în trupul lui Hristos, întărind comuniunea euharistică.
În apostolatul nostru zilnic să nu ne lăsăm condiționați de vârstă sau de număr, de funcții sau cercuri de preferință. Ceea ce contează cel mai mult este capacitatea de a repeta „da”-ul inițial spus chemării lui Iisus Hristos care continuă să se facă auzit, în manieră mereu nouă, în orice perioadă a vieții. Chemarea Sa în strigăt de șoapte tăcute ale inimii și răspunsul nostru prin centralitatea lui Hristos în viața noastră mențin vie nădejdea mântuitoare, având în inimă bucuria evanghelică, semn distinctiv al celor care-L urmează pe Iisus Hristos și cu atât mai mult al monahilor și monahiilor. Și viața noastră consacrată va fi atrăgătoare pentru atâtea și atâția, spre slava Preasfintei Treimi și pentru frumusețea Miresei lui Hristos, Biserica.

Glasul Aradului

Portalul aradenilor de pretutindeni