Să nu mâniem istoria

Constat cu regret că România este împărţită în două. De fapt, în trei, dar pe neutri sau pe cei care îşi nuanţează părerile nu i-aş lua în calcul, deşi sunt cei mai importanţi, sunt cei raţionali. Cele două tabere bine creionate, partizane cu „trup şi suflet” de o parte sau de alta a disputei, îşi aruncă vorbe grele. „Statul paralel”, „Ciuma roşie”, „#rezist”, „Voinţa poporului”, sunt doar câteva dintre sloganurile cu care „defilează” cele două tabere, în funcţie de interesul sau partizanatul fiecăruia.
Privind din exterior, departe de cotidianul românesc, un profan ar concluziona că la noi e un fel de (V)Est sălbatic, unde „statul de drept” e pus la colţ iar instituţiile statului sunt călărite de politic de nu pot să respire. Şi, poate nu numai profanii, ci şi chiar unii iniţiaţi pot cădea în această capcană şi aduc ca argument în acest sens „ecourile” ce răzbat prin cancelariile străine, europene sau americană.
Personal, m-am situat într-o poziţie moderată, convins fiind că adevărul este undeva la mijloc, nu dintr-un raţionament matematic, ci dintr-unul jurnalistic, al echidistanţei. Simt că există procurori care „fabrică” probe, care nu lucrează strict după manual sau care „împing” ancheta spre o finalitate dorită, procurori care răspund la anumite „comenzi”. Spun „simt”, dar nu pot avansa certitudini, din lipsă de probe. Dar, în acelaşi timp sunt convins că nu toţi procurorii instrumentează preferenţial şi discreţionar dosarele, ba chiar numărul celor corecţi este considerabil mai mare decât al celor care răspund la „butoane”, aceştia din urmă putându-i considera excepţii. De asemenea, când vine vorba de politicieni şi de subordonarea Justiţiei, iarăşi pot afirma că sunt şi astfel de politicieni, care exercită presiuni, sunt şi politicieni corupţi, dar trebuie să ofer o marjă de încredere şi clasei politice. În ambele cazuri, generalizarea reprezintă un pericol de care încerc să mă ţin deoparte.
Închei introducerea, subliniind că nici una dintre taberele care se situează la extrema disputei nu are dreptate. Nici unii nu au o dreptate totală, autoritară, blamând un autoritarism al celorlalţi. Şi asta pentru că acest autoritarism (întâlnit şi în alte ţări, considerate mult mai dezvoltate) este o banală turbulenţă în edificiul statului de drept. Iar cei care acum acuză autoritarismul, să îşi întrebe amintirile, de acum 30-40 sau chiar 73 de ani.
Acum 73 de ani, tot pe un 6 martie, în România a fost instaurat Guvernul comunist, condus de dr. Petru Groza. A fost începutul totalitarismului în România, a fost începutul încarcerării, deportării sau uciderii tuturor care se opuneau regimului. A fost începutul unor procese falsificate, a unor sentinţe trucate şi al distrugerii unor oameni care aveau alte opinii. 6 martie 1945 a fost startul dictaturii şi, timp de aproape 45 de ani era pedepsit până şi delictul de opinie. De aceea, e bine să nu mâniem istoria, să ne aducem aminte…
Ştiu, o să-mi spuneţi că sunt alte vremuri, că fatidicul 6 martie 1945 s-a scufundat în negura istoriei. Dar, vreau să vă reamintesc că istoria se poate repeta! Poate nu în aceleaşi condiţii, dar poate fi şi mai rău. În lume mai sunt încă cinci state comuniste: China, Coreea de Nord, Vietnam, Cuba şi Laos. Tendinţe comuniste sau totalitariste se văd şi în alte state, în zona arabă sau în cea africană, spre exemplu. Noi, suntem într-o situaţie puţin mai fericită. Nu spun că e totul în regulă, dar nici să profeţim defetist un sfârşit al statului de drept, într-o formă sau alta. Nu de alta, dar riscăm să mâniem istoria…