Paşi spre cer

de Paul Krizner

Se spune că la început Dumnezeu l-a făcut pe om cu o inimă mai mare decât creierul, iubind tot ce era nobil şi frumos, însă, de-a lungul timpului, el a „evoluat” atât de mult, încât creierul i se mărea, iar inima devenea tot mai mică, atât de mică, încât se pierduse undeva în interiorul lui, iar azi omul a ajuns uneori să gândească, dar de prea puţine ori să iubească.
Azi a ajuns să trăiască asemeni unei epave în marea învolburată, uneori se luptă cu sistemele, alteori cu sine însuşi, dar, de cele mai multe ori, renunţa să mai lupte; se vede pierdut, părăsit, îngândurat, trist de atâta osteneală ce pare fără sfârşit, rămânându-i ca în serile lui liniştite să privească splendoarea cerului ce parcă-i creşte ritmul cardiac, îl face să vadă măreţia şi frumuseţea celestă, să se simtă ca şi cum ar merge acasă la originile sale cereşti şi, astfel, cu fiecare clipă trecută, face câte un pas spre cer, spre sacrul lumii acesteia.
Uneori am senzaţia că fiecare în parte avem un cer al nostru, un loc unde suntem doar noi şi Dumnezeu şi nu cred că am dreptul, cu neîmplinirile mele sau tristeţile mele, să întunec cerul aproapelui meu, să-l facă să trăiască sau să simtă ceea ce ţine de acel cer din mine, însă am datoria de a-l face să simtă bucuria cerului meu, frumuseţea lui, în care Dumnezeu a revărsat atâtea picături din veşnicia Sa.
Oricât ai privi la cer nu poţi să te saturi de frumuseţea lui, în fiecare zi este acelaşi, dar parcă altfel, este locul unde fiecare din noi ne depozităm gândurile, locul unde veşnicia se întâlneşte cu timpul, locul unde eu, ca muritor, devin etern şi, mai mult decât atât, este locul de unde ochii îşi astâmpără setea.
Oare aş putea să-l îmbrăţişez măcar pentru o clipă? Cred că aş deveni un cer printre ceruri. El este singurul, în momentele grele, care ne învaţă cum să stăm, cum să ţinem fruntea sus, el este cel care-ţi şopteşte „priveşte în sus chiar dacă ai fost înfrânt de patimi şi ispite”, priveşte spre nemărginitul cerului şi vezi că toate s-au întâmplat cu un scop doar de Dumnezeu ştiut.
Sigur, azi prea puţini mai avem timp sau răgaz să privim splendoarea lui, să păşim în fiecare zi câte puţin spre cer, să ne înălţăm sufletul şi gândurile prin acea taină a rugăciunii, a comuniunii şi a Dialogului cu Dumnezeu, prea puţini, într-o lume prea materialistă, poate şi din cauza unei neînţelegeri a libertăţii noastre. Dacă până în urmă cu două decenii şi jumătate sfinţii închisorilor nu au avut nici acest drept de a privi splendoarea cerului, ci
l-au dus în sufletul lor, azi, când avem acest drept încă neinterzis, nu o facem, poate o să regretăm mai târziu, poate am pierdut şi cerul din noi fără să ne dăm seama.
Când Dumnezeu le-a făcut pe toate bune foarte şi pe om l-a încununat ca pe un prinţ pentru a stăpâni peste întreaga lume, S-a bucurat de creaţia Sa. Omul, în schimb, a distrus totul, atât de mult, încât şi cerul a început să plângă, iar Dumnezeu a convenit ca aceste lacrimi să se numească ploaie, ploaie care de mii de ani mângâie şi reînvie natura, iar în zilele toride de vară îi alină fruntea omului, poate de aceea unii fug de ploaie, poate nu înţeleg acele lacrimi ale cerului. Dacă tot nu vrei să priveşti cerul, măcar ascultă-l, ascultă câtă linişte este în cer şi câtă linişte ar putea fi în sufletul tău, lasă-l măcar pe el să te îmbrăţişeze şi să-ţi aline suferinţele.
În tainele nopţilor pe care nu le dorm, nu pentru că nu am somn, ci pentru că, uneori, mă pierd în splendoarea cerului înstelat, mă gândesc la atâţia oameni dragi, ce nu au timp să-l mai privească şi să-i simtă mireasma adierii de vânt… da, de cele mai multe ori noi suntem ca stelele de pe cer. Le vedem doar atunci când cad, doar atunci când nu mai sunt şi ne întristăm, de cele mai multe ori regretăm anumite persoane dragi, prieteni, părinţi, fraţi, doar atunci când pleacă dintre noi, uneori prea repede sau poate că de aceea plecă pentru că nu am ştiut să avem grijă de ei, poate nu am fost vrednici să-i avem sau poate că nu am fost în stare să facem împreună câţiva paşi… paşi spre cer.

Glasul Aradului

Portalul aradenilor de pretutindeni