Au trecut zile sau ani…?

de Paul Krizner
De oameni şi locuri poţi fugi, însă niciodată de gândurile tale!
Nu mai ştiu… nu mai ştiu dacă au trecut zile sau ani sau poate doar o clipă pierdută undeva în marele trecut, pe care, oricât aş vrea, nu pot să o opresc în loc. Nu mai ştiu câtă vreme este de atunci, parcă a trecut o veşnicie sau poate chiar ieri s-a întâmplat, nu mai ştiu ceasul ce-mi părea că stă în loc, nelăsând secundele să se scurgă, nu mai ştiu câtă vreme a trecut de atunci şi până acum, de când eu te-am simţit prezent lângă mine, Doamne, sau poate eu nu am avut ochi să Te văd.
Au trecut atâtea peste mine şi încercam să fug de ele, să mă ascund, să nu mă găsească nimeni şi nimic, dar gândurile sunt cele ce m-au urmărit peste tot pe unde am umblat, gândul la Tine, la iubirea Ta ce nu m-a părăsit niciodată, în ciuda ascunderii mele. Doamne, oare chiar atâta vreme a trecut de atunci? Oare chiar nu mi-am dat seama că Tu eşti veşnicie, iar eu un trecător neînsemnat în ochii celorlalţi, oare chiar nimic din ceea ce am lăsat în urmă nu mai găsesc sau sunt în alte inimi şi locuri pe care le-am uitat.
Îmi este dor… mult prea dor să mai stăm de vorbă, să mă înalţ la frumuseţea duhovnicească pe care ai pus-o în oameni, să Te simt lângă mine să ştiu că nimic şi nimeni nu mă va face să Te pierd. Ştiu… ştiu, Doamne, Tu ai fost tot timpul aici, doar că eu am plecat, crezând că în aceea ţară îndepărtată a gândurilor, voi fi fericit şi, uite, acum am revenit poate prea trist şi prea prăfuit de atâtea suferinţe şi dezamăgiri, am venit pentru că niciunde nu-i mai bine decât lângă Tine, Doamne.
Sunt atâţia oameni care încearcă să fugă de ei înşişi şi de gândurile lor, lăsând în urmă oameni şi locuri frumoase, dar, până la urmă, tot acolo unde se simt iubiţi se vor întoarce, tot acolo unde au simţit pacea şi liniştea Ta, le este casa.
Trăiesc uneori sentimentul că de cele mai multe ori ne complicăm viaţa cu lucruri mărunte, cu lucruri ce nu au sens, fugind de cele cu valoare, de cele ce dau sens vieţii noastre, nu iubim de teama ca nu cumva să suferim, nu dăruim de frică să nu rămânem noi mai săraci, nu iertăm ca să nu cădem în penibil, dar, uneori, nici nu gândim, oare dragostea nu este mai mult decât toate acestea, oare nu ne înălţăm sufletul cu fiecare moment pe care-l trăim în dragoste? Ne este mult mai uşor să minţim spunând că iubim şi urmărind un scop precis, fiind uneori duali, fără sentimente, reci şi împietriţi. Minţim că le suntem altora prieteni, minţim că îi iubim, minţim că le suntem alături, minţim că îi susţinem, dar adevărul tragic este altul, îi părăsim la fel ca şi Iuda, pentru un pumn de bani sau o clipă de amăgire.
Am crezut că timpul ce a trecut este doar de câteva zile, dar, Doamne, uitându-mă la mine, îmi dau seama că este vorba de ani, de ani mulţi în care ne-am amestecat cu moartea, cu suferinţa acestei lumi, cu mizeria născută din faptele noastre, a celor trecători, cu ura şi mândria, cu răutatea şi invidia… da, prea mulţi ani au trecut, Doamne, ani ce nu-i mai recuperăm niciodată.  Şi chiar nu am ştiut sau nu am vrut să ştim că viaţa este asemeni unui izvor lin ce astâmpără setea atâtor suflete, dar care nu se mai întoarce, ci îşi vede de drumul său firesc.
Acum, nu-mi rămâne decât să nădăjduiesc şi să cred că şi în al doisprezecelea ceas ne întoarcem acasă, aşa jerpeliţi şi îmbătrâniţi de patimi, aşa ruinaţi sufleteşte, pentru că doar cu Tine, anii devin zile, iar clipele veşnicie, doar cu Tine, omul devine om, iar sufletul lui nobil, da, Doamne, după atâtea zile sau ani, m-am reîntors. Iartă-mă că a trecut atât de mult timp şi că te-am părăsit, iartă-mă că nu am ştiut să-mi trăiesc această viaţă aşa cum Tu ai cerut, iartă-mă pentru toţi pe care i-am pierdut din pricina mea.
Bine, fiule, te iert pentru că Eu sunt infinit de iubire şi timp de veşnicie!

Glasul Aradului

Portalul aradenilor de pretutindeni