Cât costă sistemul?

Am citit Jurământul lui Hippocrate. Apoi l-am recitit. L-am şi auzit, stilizat şi prescurtat, prin intermediul unei reclame TV. Am citit câteva dintre cazurile medicale din întreaga ţară, soldate din păcate cu decese. Am învăţat, cu acest prilej, termeni noi, precum «infecţii nosocomiale», «piocianic» sau «bacterii intraspitaliceşti».
Din păcate, tocmai de sistem e vorba. Pornesc la drum – vorba vine – cu două precizări. Prima că am mulţi prieteni medici şi apreciez această profesie, precum şi cele conexe, cât şi pe cei care o practică. A doua, că nu sunt adeptul ge­neralizărilor, ci al etichetărilor după caz.
Repet, nu doresc o generalizare, dar Jurământul lui Hippocrate nu conţine doar nişte vorbe, ci ascunde sentimente, responsabilitate, umanism şi respect faţă de semeni. E un «contract» care ar trebui asumat de cei care lucrează în sistem. Din păcate nu toţi o fac. Resursa umană – medicii şi asistentele – repre­zintă cel mai important element în ecuaţia numită sistemul de sănătate. Vorba unei colege, acum s-au mărit salariile, s-au făcut angajări, sistemul nu mai e chiar aşa de «subnutrit». E drept, mai e mult până la egalizarea cu Occidentul – magnetul majorităţii medicilor şi asistentelor din sistemul românesc – dar acum profesia de medic este mult mai respectată, inclusiv financiar. Şi, în acest context, e normal ca şi cerinţele pacienţilor să fie mai mari. Cam atât despre resursa umană, pentru că o analiză mai profundă ar scoate la suprafaţă mult mai multe lucruri şi iar îmi pun sistemu-n cap. Adaug doar că, dacă funcţionarul public e obligat, prin lege, să completeze anual o declaraţie de avere şi una de interese, ce-ar fi dacă – măcar moral – medicii să aibă afişată undeva, în spaţiul public, măcar o declaraţie de interese. Simplu: cutărică e medic la secţia X, are cabinet particular Y şi e profesor universitar la Facultatea Z. Clar, transparent şi… moral, în concordanţă cu Hippocrate.
Ajungem la partea mai spinoasă a sistemului: dotările şi investiţiile în confortul pacientului. Aici situaţia e dezastruoasă. În Spitalul Judeţean s-au pompat în câţiva ani milioane de euro, în dotări cu aparatură, dar şi în infrastructură. S-a construit o clădire nouă (prima în România, din fonduri proprii ale unui Consiliu Judeţean), s-a anvelopat clădirea centrală a spitalului, s-au modernizat foarte multe saloane. Şi totuşi… Astea-s datele, asta-i situaţia. Dar care e soluţia? Vorba unei reclame (culmea, tot din sistemul sanitar, aia cu «Da’ halatul? Cât costă halatul?»), parafrazată: Dar sistemul? Cât costă sistemul? Enorm ar spune toţi. Dar Sănătatea trebuie să fie nepreţuită! Aşa că singura soluţie este ca sănătatea să devină prioritate naţională. Să vină un Guvern care să-şi asume un proiect de ţară pe Sănătate, să aloce 10 sau 15% din PIB vreme de trei patru ani. Nu ştiu exact ce sumă, dar cât trebuie!
Se spune că legile trebuie să fie făcute pentru oameni, nu împotriva lor. Tot aşa trebuie făcute şi bugetele: pentru oameni! Or, în orice ecuaţie privind prio­rităţile naţionale (chiar şi în ticăloşitele promisiuni electorale), Sănătatea e pe primul loc. Şi-atunci?