Dor de pace

de Paul Krizner

„Nu precum vă dă lumea, vă dau eu vouă.”
(Ioan, 14:27)

Memorabile sunt cuvintele monahului de la Rohia, Nicolae Steinhardt, care spunea: „Numai când facem binele, dobândim ceva ce răii nu pot avea: liniştea şi pacea – bucuriile supreme”, iar într-un alt context, poetul exilat Ovidius afirma în lucrarea sa „Amores” următoarele: „Pax invat et media pace repertus amor” („Pacea este prielnică, înlăuntrul păcii s-a născut iubirea”).
Din multitudinea de daruri pe care le primeşte omul de la Dumnezeu şi pe care, din nefericire, nu le observă, este şi pacea, pace care nu se limitează strict la starea umană, la liniştea dintre popoare sau naţiuni, ci la ceva mult mai profund, mult mai mistic, o pace pe care o simţi doar atunci când trăieşti în inima ta, şubrezită de greutăţi, cu Hristos, pentru că El este pacea care sfinţeşte, dăruindu-ţi o linişte greu explicabilă, atât în inima ta, cât şi în jurul tău. Chiar El afirmă, la un moment dat, după Înviere: „Pacea Mea o dau vouă” (Ioan XIV, 27). Oare ce fel de pace? Oare ce fel de linişte vrea să ne ofere? Este pacea care desăvârşeşte totul, pacea care mă face să văd splendoarea cerului şi bucuria Învierii care a ieşit dintr-un mormânt rece. Nu… nu este o pace obişnuită, ci una divină, nu este o pace primită de la lume, ci primită de la însuşi Fiul lui Dumnezeu, o pace atemporală, sălăşluită în timpul uman.
Omul istoric şi chiar cel din zilele noastre nu ştie câtă pace îţi poate oferi trăirea în Hristos pentru că suferă de mândrie; ar vrea mai degrabă un armistiţiu sau, în cel mai fericit caz, o pace formală sau, dacă se poate, dominantă, dar, totuşi, Hristos vine şi spune: „Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze” (Ioan, XIV, 27), pentru că, adesea, când nu mai avem acea pace al Lui în noi, apare sentimentul de teamă, simţim că ne lipseşte ceva, poate şi din cauza căderii noastre, încercând să redobândim pacea lui Hristos.
Obişnuiţi fiind ucenicii cu acest termen de pace strict uman, definit fie ca o pace între oameni, fie între popoare, era mult dorită în acea perioadă, ţinând seama de contextul istoric al acelor vremuri. Însă Mântuitorul le oferă mult mai mult. Şi anume pacea cu Dumnezeu, împăcarea cu Dumnezeu, acea pace care trebuie să încolţească în omul amestecat cu sămânţa răzbunării, a urii şi a slăbiciunilor omeneşti, dorea ca toţi să ajungă să simtă pacea harului lui Dumnezeu şi, până la urmă, această pace a adus linişte în inimi disperate, frânte şi obosite de atâta tristeţe.
Pacea vine de la Dumnezeu, coborând în omul cel legat de grijile vieţii, încercând, dacă vreţi, să îl unească pe Creator cu creaţia Sa. Dar acea pace este din iubire, cum spunea şi Ovidius, că doar înlăuntrul păcii s-a născut iubirea şi dacă iubirea s-a născut între oameni din pace, oare nu cu mult mai mult iubirea lui Dumnezeu coboară atunci când inima omului este pregătită să o primească, făcându-l mai bun cu fiecare clipă trecută şi întărindu-l pentru vremurile ce vin? Tuturor ne lipseşte acea pace care ne duce mai aproape unii de alţii, ne lipseşte nu pentru că nu am avut-o, ci pentru că odată cu iubirea la care am renunţat, am renunţat, implicit, şi la pace. În toată lumea aceasta sunt mii, poate sute de mii de organizaţii care luptă pentru pace, şi totuşi, mor atâtea suflete din cauza violenţei, a răutăţii dintre noi, a meschinăriei. Desigur, pare un paradox vorbind despre pace, dar închidem ochii urând pe alţii.
Pacea lui Dumnezeu iartă, iubeşte, înfrumuseţează, deschide noi orizonturi ale cunoaşterii voii Sale ca să ne sfinţească viaţa noastră. Pacea Lui sădeşte bucurie şi transmite sfinţenie, dar, în acelaşi timp, îţi oferă şi odihna după care o viaţă întreagă ai alergat. Şi chiar Hristos ne cheamă la această odihnă celestă: „Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” (Matei XI, 28). Odihna de care toţi ducem lipsă, într-un fel sau altul, este odihna ce linişteşte sufletele însetate după dorul lui Dumnezeu, odihna care dă omului pacea aceea dumnezeiască, unde nici frigul, nici foamea, nici setea nu o pătrund.
Toate încercările vieţii, toate greutăţile, toate lacrimile, toate suferinţele pe care le suportăm în decursul anilor îşi au finalitate în momentul întâlnirii noastre reale cu Hristos.
Acelaşi evanghelist, Ioan, încheie capitolul al XVI-lea din Evanghelia sa cu următoarele cuvinte ale lui Iisus: „Acestea vi le-am grăit ca întru Mine pace să aveţi” (Ioan XVI, 33).
Oricât ai căuta pacea, nu o poţi găsi decât în omul care ar renunţa la toate şi la toţi pentru Dumnezeu, dar fără să te uite şi pe tine.

Glasul Aradului

Portalul aradenilor de pretutindeni