Liniştea mocnită

În această perioadă, de sărbătoare, de linişte sufletească, de apropiere de oameni, am auzit – exprimată în diferite forme – ideea de fi buni, de a nu ridica „sabia” asupra altuia. Politicienii, în special, au îngropat „securea războiului” în special în Săptămâna Mare, aidoma vremurilor din războaiele adevărate, când se instaura o „non-beligeranţă”, de cele mai multe ori tacită, la mica înţelegere, între cei aflaţi acolo, în linia întâi. Această înţelegere – fie că era Crăciunul, fie Paştile – era respectată de ambele tabere, indiferent de etnie, naţionalitate sau religie. O înţelegere respectată, dar care odată căzută readucea atrocităţile războiului la dimensiunea de dinainte, dacă nu mai abitir.
O astfel de linişte, de pace tacită, (şi-) au propus şi politicienii zilelor noastre. „Înţelegerea” a funcţionat şi, cu un singur derapaj – disputa Primărie-Prefectură, pe tema (ne)finanţării unor eveni­- mente destinate sărbătoririi Centenarului –, nu s-au semnalat atacuri mediatice între politicieni. Sau, ca să fiu mai nuanţat, n-au fost atacuri directe, poate unele insinuări sau atacuri atât de generale încât era vizată starea de fapt, nu anumite persoane. Dar, în această pace pascală generalizată, deja pe cale de dispa­- riţie, ridic două probleme, fiecare dintre acestea cu ramificaţiile de rigoare.
Prima – şi poate cea mai importantă – este de ce trebuie o asemenea perioadă de sărbătoare, pentru instaurarea unui climat de non-beligeranţă verbală reprezentată de jigniri şi acuze? De ce nu se poate duce disputa politică pe un teren al ideilor şi argumentelor, şi asta în tot timpul anului? Absenteismul tot mai accentuat al românilor de la scrutinele electorale îşi are una dintre cauze şi în limbajul şi acuzele pe care şi le aruncă politicienii unii altora. Desigur, nu e principala cauză, dar categoric e una dintre ele, care duce la acea lehamite a alegătorului, care vede doar dihonie.
Cea de a doua problemă e legată de ce se va întâmpla acum, după căderea armistiţiului? Deloc greu de prevăzut, săbiile vor ieşi din teacă cu o şi mai mare fervoare, cuvintele grele vor fi şi mai… grele, deşi paradoxal nu vor cântări mai deloc în convingerea electoratului. Vor reveni pe tapet acuzele, jignirile etc., de parcă această Săptămână a Păcii nici n-a existat, nici n-a mai contat. Şi, aş spune, nici n-a contat. Cumpătarea de o săptămână e egală cu zero, dacă mai apoi politicienii se „ghiftuiesc” cu aceleaşi porcării, aruncate ca un „ping-pong” interminabil în spaţiul public. Mai mult, această aşa-zisă cumpătare sună ca o făţărnicie, ca un fariseism – dacă e să folosim un cuvânt biblic. E ca şi cum – iertată-mi fie împingerea spre absurd a situaţiei – Adolf s-ar fi arătat prietenos (doar) de Hanuka cu evreii.
Cred că societatea românească şi mai ales clasa politică – în marea ei majoritate – are nevoie de o asanare morală. Dar nu de una ca aceasta, de faţadă, cum s-a întâmplat de Paşti, ci una permanentă. Aceleaşi idei, aceleaşi direcţii, aceeaşi încercare de convingere a electoratului, se pot face fără atacuri – suburbane sau nu – fără ironii şi acuze. Ştiu, e greu, dar poate că un prim-pas ar fi un bun început. Până atunci, mi-e groază de perioada următoare. Prea a fost o linişte mocnită…