Aproape din depărtări de clipe…

de Paul Krizner

Sunt multe gânduri și stări ce ne cuprind în brațele lor parcă prea puternice, parcă prea dulci și în același timp dureroase, sunt stări de care nu te-ai despărți chiar dacă știi că doare, sau chiar dacă te vor face să suferi.
Totuși am sentimentul că de acolo din depărtări te iubesc atât de mult încât nu-mi doresc să mă rănesc cu apropierea ta atât de dragă. Uneori cobori asemeni unui înger ce luminează o lume autocondamnată la întuneric, și vii atunci când toți avem cea mai mare nevoie de tine.
Iubirea în general e nobilă, minu­nată dar în esență pentru cei care nu o înțeleg devine obsesie, oboseală, chiar dramă sau repulsie, totuși aș vrea să te iubesc din depărtări, căci cunoscându-te, mă vei răni.
Știu au fost atâtea clipe minunate când sorbeam fiecare rază a chipului tău inundat de parfumul florilor de primăvară ce săruta fiecare clipă din depărtări ce se scurgeau atât de repede, și care mă priveau fără să-mi dau seama cât de mult contez în clipele tale și totuși ne risipim și ne pierdem în gânduri ce nu mai au loc de atâta durere.
Doamne, oare se vor mai întoarce acele clipe pe care le chem adesea din depărtări să-mi fie dor și sprijin, cale și lumină în bezna în care ne înecăm clipă de clipă, fără să recunoaștem că am greșit.
Totuși, mi-e atât de dragă clipa din depărtări că într-o clipă mi-ai devenit cer și rai, bucurie și lumină care m-a iubit pe mine o mână de lut în care a pus Dumnezeu suflet.
Parcă fiecare bucățică din mine înflorea ca floare în plină primăvară, parcă fiecare privire era o mângâiere și nimic din mine nu era întuneric ci doar sclipiri din splendoarea chipului tău minunat.
E atâta lume pe pământ dar totuși prea puțini oameni, care să se mai bucure de clipă de azi, de splendoarea zilei și de lucrurile mărunte ce le trec zilnic prin fața ochilor, și suntem atât de neînsemnați în comparație cu marele tezaur ce e în noi dar pe care de mult l-am ferecat între por­țile inimii. Ne este teamă oare să mai iubim, ne este teamă oare să mai zâmbim măcar o dată în zi, poate cineva chiar are nevoie de zâmbetul tău, și totuși… suntem atât de reci încât nici o vară care ar mai veni nu ne poate încălzi din pricina răutății și a egoismului.
Sincer mi-e teamă că într-o zi o să căutăm ca niște cerșetori măcar o clipă de pace, de dragoste, măcar o ultimă îmbrățișare, dar va fi prea târziu, și cu lacrimi în ochi, oftând îl vom certa pe Dumnezeu de ce am fost atât de neatenți, de indiferenți, atât de răi. Da prea târziu ca să te poți bucura de frumusețea veșniciei chiar de pe pământ, știu, par cuvinte ce nu corespund cu lumea aceasta, dar sincer uneori nu facem parte din lumea aceasta, s-au mai de grabă mi-aș dori să fie așa, să facem parte din lumea iubirii, a iertării, a îmbrățişării a Raiului, cum spunea Hristos: DACĂ AȚI FI DIN LUMEA ACEASTA, LUMEA AR IUBI PE AL SĂU, DAR VOI NU SUNTEȚI DIN LUMEA ACEASTA.
În ciuda acestor sentimente, ce mă încearcă, acum la ceas de seară, cred totuși că putem schimba ceva, dacă începem să ne schimbăm noi înșine, să fim serioși ce-i așa de greu să-ți vezi de felia ta de tor, de ce atâta invidie, ură, meschinărie ieftină? Astea sunt armele unor mojici care umblă după funcții dorind să batjocorească pe alții, dar nu va fi până la sfârșit așa, totuși aruncați privirea aproape de depărtări și o să vedeți că sunt oameni buni pe fața pământului pentru care Dumnezeu mai ține lumea aceasta.
Iar acum la acea distanță unde suntem aproape de depărtări de clipe mi-e dor să te văd zâmbind ca splendoarea macilor de mai, să stiu că ești acolo unde nu pot fi și să fi acolo unde sunt. Și totuși te privesc de-aproape din depărtări de clipe.

Glasul Aradului

Portalul aradenilor de pretutindeni