Pământul nefericiţilor

de Paul Krizner

Oricât te-ai lupta să ajungi să guşti dintr-o picătură de fericire, ea tot puţin îţi va părea în pământul secat al nefericirii tale.

Nefericiţii nu au un loc anume pe acest pământ, de fapt mă întreb dacă nu cumva tot pământul este al lor, al nefericiţilor. Ei sunt peste tot şi, cu siguranţă, uneori, şi în noi, chiar dacă ne place să ne amăgim singuri, să spunem că nu-i înţelegem sau că ei nu înţeleg frumuseţea acestei vieţi. Nu, nu mă înspăimântă faptul că în lume sunt sau suntem atâţia nefericiţi, ci ideea că de la o generaţie la alta sunt tot mai mulţi şi mai trişti, mai dezamăgiţi şi dezgustaţi, mai cioranişti sau shopenhauerişti.
Oricât am fi de optimişti sau de pesimişti, un lucru este cât se poate de sigur. Lumea trebuie iubită aşa cum este, fără a o judeca, ci, mai de grabă, a o îndrepta. Se scriu tot felul de tratate despre lume, despre ce este ea, despre economie, despre dezvoltare, despre politici mondiale, într-un cuvânt, despre cifre, dar aceşti nefericiţi sunt efectul acestor studii aplicate, care şi-au pierdut identitatea odată cu secularizarea inimii, şi-au pierdut gramul de fericire, dacă-l aveau până atunci datorită celorlalţi.
Fiecare secol are nefericiţii lui, dar, în ciuda tristeţii, totuşi unii mai au putere să zâmbească, să arate un chip blând, oarecum împăcat cu nefericirea lui şi, oricât m-aş chinui să spun că sunt un om fericit, n-aş face-o, pentru că fericirea mea ţine de fericirea altora şi nu pot să-mi clădesc fericirea pe nefericirea altora, cred că de fapt asta ar fi şi esenţa creştinismului: de a transforma acest pământ al nefericiţilor în al fericiţilor prin fericirea hristică.
Sigur, nefericirea poate fi colectivă, dar şi personală, una este să vorbeşti despre nefericiţii din Africa, unde se moare pe capete din cauza foametei şi a lipsei igienei, datorită indiferentismului la nivel comunitar şi alta este nefericirea ta, care ţine nu atât de pecuniar, cât de partea sufletească.
Cei mai nefericiţi şi mai neînţeleşi mi se par tinerii, care investesc atâtea sentimente şi se implică emoţional în marile iubiri ce cred că nu vor avea final tragic, însă, când te afli pe cel mai înalt punct al fericirii, să ştii că la următoarea mişcare te aşteaptă o prăpastie a nefericirii, căderea poate fi atât de dramatică, încât să te consideri un nefericit toată viaţa, ajungi să nu mai vezi nimic frumos în jurul tău, ajungi să trăieşti ca şi cum nu ai trăi sau, mai rău decât atât, să te regăseşti în ideologii ale nefericirii, luptându-te ca Cioran cu un pesimism incurabil.
Nefericiţii nu mai caută, sunt trişti, prea trişti pentru a mai avea puterea să lupte, şi, chiar dacă ar face-o, uită să se înarmeze cu un lucru, şi anume iubirea, da… iubirea hristică este cea care te poate scoate din această durere îngrozitoare, fără ea te vei complace în acea stare de nefericire, chinuindu-te clipă de clipă, ceas de ceas, fără să mai ai măcar un moment de eliberare din ghearele nefericirii.
Au fost şi suntem destule generaţii de nefericiţi, poate uneori neînţeleşi, poate şi din cauză că una învăţam şi alta este realitatea lumii, un lucru este cât se poate de sigur – aceste generaţii ale nefericiţilor au ceva în comun: nefericirea.
Pentru unii nefericirea înseamnă lipsa banului, pentru alţii nefericirea înseamnă pierderea celei mai dragi fiinţe de pe pământ, pentru restul lumii nefericirea constă în problemele personale şi chiar lupta cu sinele. Nu trebuie acuzaţi nici unii, nici alţii, pentru că la apariţia acestui pământ al nefericiţilor am contribuit toţi cu nefericirea noastră sau chiar cu indiferenţa, toţi vrem o lume mai bună, o lume mai frumoasă, o lume a fericirii, a păcii şi a bucuriei, dar nu ne implicăm cu nimic, nu mişcăm un deget pentru a face fericiţi pe alţii, lumea este aşa cum o vedem prin ochii noştri şi ar fi un paradox uman ca prin ochii nefericiţilor să vezi fericirea lumii.
Nefericit este cel mai uşor lucru să fii, atâta vreme cât în inima ta nu este Hristos, cel ce a dus pacea şi fericirea în lume; unde este Hristos, acolo-i fericire, este iubirea ce trece de limitele umanului şi, sincer, nu am auzit pe cineva să spună că este nefericit trăind viaţa în Hristos.
Nefericirea pare în unele cazuri o stare naturală a omului, istoria umanităţii fiind plină de nefericire; încă din clipa plecării protopărinţilor noştri în lume nefericirea le devenise haină, iar şiragul secolelor a amplificat această nefericire până la venirea luminii în lume, lumină pe care nu toţi au primit-o şi au înţeles-o, iar nefericirea îşi făcuse cuib în multe suflete ce nu văd niciun chip de pe lume zâmbind.
Nu este o noutate să vezi cum aşa numita fericire unii o construiesc pe nefericirea altora, sunt fericiţi când te văd înfrânt, lovit din toate părţile, sunt fericiţi când te văd căzut şi sufocat de atâta nefericire personală, sunt fericiţi zâmbindu-ţi cu o privire demonică, văzându-te cum te lupţi în nefericirea ta, consumându-te şi epuizându-te cu fiecare moment scurs. Or, adevărata fericire nu se zideşte pe nefericirea altuia, ci, dimpotrivă, eu nu pot fi fericit decât văzând că alţii sunt fericiţi, nu poţi să râzi când alţii plâng, nu poţi să fii bucuros când alţii sunt trişti, nu poţi să stai cu mâinile în sân când vezi pe alţii cum cad între tâlharii nefericirii.
Mulţi pot să te facă nefericit, dar tu poţi fi punctul de plecare al unei noi fericiri pentru cei din jur sau, cel puţin pentru o sigură persoană, ce face parte din acest pământ al nefericiţilor.
Ai fi în stare să accepţi o viaţă nefericită doar de dragul de a vedea fericirea în altcineva drag ţie? Ai putea renunţa la anii tăi aşteptând să redescoperi fericirea? Speri ca şi cum s-ar întâmpla şi, chiar într-un trist târziu, când disperat aştepţi, crezând că vei fi fericit, îţi vei da seama că existenţa ta este nefericirea sau poate ajungi şi tu să vezi nefericirea ca o virtute personală.
Drama sufletului nu este problema existenţei, ci a trăirii fără sens pe această lume, a trăirii nefericirii lăuntrice, iar în secolul nostru, în ciuda faptului că putem socializa cu oricine şi oriunde, totuşi, trăim singuri, în nefericirea personală.
În pământul nefericiţilor prima cauză a acestui efect al nefericirii este lipsa iubirii sau iubirea trăită în taină, ascunsă de ochii persoanei pe care o iubeşti, uneori te cuprinde o teamă că vei pierde cel mai drag lucru dacă o vei mărturisi şi atunci preferi să-ţi treacă anii şirag, netrăind nici măcar într-un mod platonic o dragoste abisală. Dacă fericirea apare sub forme de clipe în această viaţă, nu acelaşi lucru l-aş putea spune despre nefericire, care completează într-un mod abuziv lipsa fericirii nefericiţilor şi, totuşi, hai să iubim lumea aşa cum este ea, la fel şi pe nefericiţi, că şi ei sunt cu noi pe acest pământ al fericiţilor nefericiţi.

Glasul Aradului

Portalul aradenilor de pretutindeni