Aradul şi arta monumentală

0
133

 – prof. Horia Truţă-foto 1

          Încerc să mă substitui unui turist, sau chiar unui arădean mai puţin interesat de disputele si orgoliile din consiliul local şi mai mult de cele ale cetăţeanului, ale omului ce are în vedere, aspecte ale esteticii oraşului. Termenul pare pretenţios dar nu e, fiindcă este exprimat prin tot ceea ce vedem, străbătând municipiul de la un capăt la altul. Aşa ne putem da seama că pentru o aşezare, eticheta de frumos sau urât nu este determinată de configuraţia locului, pitorescul împrejurimilor sau anotimp, ci exclusiv de calitatea spiritului omenesc care-l trasează, îl clădeşte şi administrează. Exemplele sunt numeroase şi stau la îndemâna oricui, fiind uşor de selectat. Sunt oraşe remarcabile născute în plină câmpie, aşa cum există altele în zone colinare, de deal şi munte, la malul mării sau brăzdate de râuri impresionante, în nordul înzăpezit sau mărginite de foşnetul palmierilor si orhideelor. Deşi fiecare din ele, se prezintă cu personalitatea sa inconfundabilă, cu elemente de individualitate care-i dau viaţă, toate au însă ceva comun: pe de o parte artificialitatea iar pe de alta estetica urbană de ansamblu.

         Fiind o creatie în intregime omenească, orice prezenţă a naturii veritabile, sălbatice în oraş, ne deruteaza spiritual. Existenţa mediului ne poate fi sugerată şi o percepem ca atare, nu doar atunci când, în timpul unui spectacol, pe scena teatrului ar ploua cu adevărat sau dacă boii lui Nicolae Grigorescu ar mugi pe pânză. In vechime, a pune în legătură, chiar şi numai estetic, creaţia spiritului omenesc cu cea a naturii spontane ar fi fost o monstruozitate. Acolo, în cetatea antică, chiar şi copacul era eliminat, conform naturii sale, afară în mediul său.

        În oraş, omul înlocuieşte crângul cu parcul, potecile cu alei însoţite de trandafiri sau rondouri cu flori, îngrădeşte râul între diguri, pe care le transformă apoi în promenade stilistice şi disciplinate. De aceea, gestul de a cultiva zarzavaturi in jurul blocurilor din cartiere oricât de îngrijite si aliniate ar fi, apare tot atât de deplasat ca şi acela al unei ferme de oi în mijlocul strandului Neptun.

        În afară de aceasta trebuie înţeles că oraşul nu este o simplă aglomerare de case, ci se constituie într-un organism viu, care trăieşte în prezent, pregătind permanent viitorul. Fiecare generaţie construieşte corespunzător propriei concepţii de viaţă, dar întotdeauna utilul a fost subordonat esteticului. Nimeni nu concepe un ciocan sau un cleşte care să nu satisfacă scopurilor sale tehnice, respectiv, acela de a bate si a scoate cuie, cum nu trasează o stradă fără posibilitatea de a circula pe ea. Eventualele încrustatii, elemente decorative, sigle, mobilier, apar ulterior pentru a satisface perenele aspiraţii estetice ale omului.

      La fel ca şi o unealtă, care e făcută să deservească un anumit scop, în care domină utilul şi casa trebuie să corespundă unor funcţiuni care în general sunt aceleaşi, de adăpost. Inseamnă că uniformizarea clădirilor este pe undeva firească si nu e o inovaţie a spiritului modern. Burgurile medievale, satele românesti, sau chiar centrul Aradului edificat la sfârsitul secolului al XIX-lea, sunt exemple vii ce pot sluji ca suport în susţinerea acestei idei. Uniformizarea aici nu înseamnă monotonie, după cum, nu e monoton portul bărbătesc, acelaşi în esenţă, pe tot globul, sau mobilierul confecţionat industrial în serii mari, ori automobilele. La toate acestea, există însă, suficiente resurse care pot să le dea personalitate, sau care în final să se constituie în fondul specificului local. Important este ca imobilele să răspundă obligaţiilor sale faţă de utilul conceput ca mod de viaţă al generaţiei respective şi obligaţiilor faţă de stradă. Tot străzii, care de altfel e primordială în trasarea oraşelor, trebuie să i se subordoneze clădirile, mobilierul urban, reţelele utilităţilor şi întreaga artă monumentală, altfel fiind dezminţită însăşi raţiunea pentru care ea a luat fiinţă.

      Se spune că în Arad, numărul monumentelor este mic şi că aproape toate sunt plasate central. Acest lucru, nu este adevărat şi chiar dacă ar fi aşa, nu constituie o tragedie, deoarece nici un muzeu nu devine frumos prin numărul operelor de artă care-i umplu sălile, ci prin valoarea lor artistică şi aşezarea lor în spaţiu. Din acest motiv nu statuia însăşi creiază impresia artistică ci relaţia în care aceasta e pusă, ambianţa care o scoate în evidenţă. În acest sens, monumentul întotdeauna trebuie să se subordoneze străzii şi niciodată invers.

     Crează disconfort şi situaţia în decorarea statuară a oraşului se aşează în vecinătate creaţii artistice complet deosebite aşa cum sunt cele din Piaţa Revoluţie, este clar ca nu gustul a decis, ci eterna politica de vanitate. Chiar dacă lucrările sunt comemorări justificate, pentru estetica municipală, ele rămân, în cel mai bun caz, indiferente.

     În decorarea statuară a oraşului mai trebuie avut in vedere principiul conform căruia, colecţiile, chiar şi cele muzeale, prezentate împreună, sunt în general neartistice, pentru acelaşi motiv pentru care, două simfonii prezentate deodată devin o monstruozitate. În Arad, exemplul cel mai elocvent este parcul  (piaţa), creat prin aşezarea alături a două monumente, spaţiul mobilat astfel, primind numele: Parcul Reconcilierii Româno-Maghiare. Ideia de reconciliere nu e nouă şi e generoasa în esenta sa. Dar din punct de vedere artistic, alăturarea a două monumente realizate de autori diferiţi, din vremuri şi idei diferite, materiale şi stilururi deosebite, într-un spaţiu inadecvat mi se a pare o gravă eroare. Nu este evidentiat meritul istoric al celor proslăviţi ci tocmai lipsa de merit a celor ce profeseaza proslăvirea. (Revenim cu detalii, în numerele viitoare)

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.