Trecu şi Sfînta zi de 1 Mai, sărbătoare a muncii sau a celor ce muncesc după unele calendare internaţionale, sărbătoarea Armindenilor după calendarul autohton, şi trecu aşa cum veni, adică pe nesimţite, fără nimic spectaculos în vreo direcţie. Dacă dinspre direcţia naţională, respectiv dinspre partea Armindenilor, era de aşteptat absenţa oricărei tresăriri festive: doar cîţiva moşnegi şi cîteva babe îşi mai amintesc vag ce-s ăia Armindeni. Tot ei mai ştiu cîte ceva despre balurile şi horele de demult (înlocuite de discotecile de azi), şi despre Dragobetele vetust, prăfuit şi mirosind a mioritism leşinat. Ei însă, amintiţii moşnegi şi babe, nu ştiu nimic despre Valentain’s Dey, şi de Halouin, aceste sărbători fără egal, deci pur româneşti şi simplu româneşti, atît de româneşti încît îţi vine să duci fluierul sau cavalul la gură şi să-i zici o Bătută oşenească de-aia de pe malurile Mississipiului, o doină gorjenească din Nevada, o baladă moţească din Irlanda sau o sîrbă moldovenească din Papua Noua Guinee.
Cum naţionalismul a devenit o ruşine naţională (ruşine pentru hăbăucii şi zăluzii care-l mai arborează sau îl mai poartă, desigur), să trecem la sacrul internaţionalism şi să privim ziua de 1 Mai din acest unghi de fugă: la 1 mai 1.886, în SUA, la Chicago, au ieşit la demonstraţii 90.000 de muncitori, 40.000 dintre ei aflîndu-se-n grevă. Ei protestau împotriva prea binelui cu care-i copleşiseră bunii capitalişti – patroni şi guvernanţi deopotrivă. Trei zile mai tîrziu, pe 4 mai, în Piaţa Haymarket din acelaşi Chicago, aceiaşi muncitori neproductivi şi care nu mai puteau de-atîta bine s-au luat la harţă cu poliţiştii încolonaţi care ieşiseră şi ei la promenadă prin apropiere şi-şi fluturau paşnici revolverele-n vînt. Gîlceava a scos din evidenţele vieţii şi muncitori, şi poliţişti, totuşi mai mulţi muncitori. Cîţiva organizatori ai mitingului muncitoresc au fost reţinuţi, judecaţi şi condamnaţi la moarte. La unii li s-a comutat pedeapsa în puşcărie pe viaţă pentru deranjarea liniştii poliţiştilor, la alţii li s-au semănat gloanţe pe unde s-a nimerit. Peste şapte ani, în 1.893, la rejudecarea procesului, toţi condamnaţii şi executaţii (muncitori, nu poliţişti!), au fost găsiţi şi declaraţi nevinovaţi. Cu regretele de rigoare (umanism capitalist, ce mai!), nici unul dintr executaţi n-a mai putut fi declarat viu.
În memoria acelor evenimente şi-n memoria celor şterşi dintre vii fiindcă se săturaseră de bine, 1 Mai a fost declarată Zi Internaţională a Muncii.
Repet: 1 Mai comemorează, nu sărbătoreşte, şi comemorează evenimente şi muncitori victime din SUA, nu pinguini antarctici sau zimbri carpatini.
Dacă ticăloşii de comunişti ieşeau la defilări cu stoluri de steaguri şi hectare de pancarte, bunii capitalişti de azi (patroni şi guvernanţi şi politicieni, desigur), îi trimit pe muncitori (cîţi mai sînt, că nu prea mai sînt), la iarbă verde, cu paporniţe de mici la subţiori şi cu stive de bere-n braţe, că doar muncitorului român îi e-atît de bine-ncît nimic nu-i poate fi mai priincios decît un chef straşnic în zi de parastas.
Precum am spus, trecu şi Sfînta zi de 1 Mai, sărbătoare a muncii sau a Armindenilor (nimeni nu mai ştie bine ce-i cu sărbătoarea asta), şi-n afară de ploicica subţire care-a stins tăciunii înainte de-a se frige micii nu s-a arătat nimic spectaculos, nici pe la noi şi nici pe-aiurea. Înseamnă că ori se trăieşte bine, ori muncitorimea a fost pusă cu botul pe labe de gloanţele politicii, de-ale disponibilizărilor şi de-ale crizei.

Recomandările redacției