Aspecte din trecutul cultural al judeţului Arad

3
387
Mănăstirea Hodoş-Bodrog, cea mai veche mănăstire cu locuire monahală neîntreruptă din ţară

Aşezat la răscrucea principalelor drumuri militare şi, implicit, comerciale încă din antichitate, judeţul Arad a cunoscut o dezvoltare aparte, localităţile sale fortificate de pe ambele maluri ale Mureşului fiind o dovadă elocventă în acest sens. După cucerirea Transilvaniei de către regii maghiari, spaţiul cultural arădean va cunoaşte coexistenţa a două zone de manifestare extrem de bine amprentate, cea românească, în formă ortodoxă şi cea maghiară, în formă catolică.

Cea mai veche menţiune despre cântecul popular arădean o găsim în „legenda Sfântului Gerard”, care vorbeşte despre cântecul care însoţea munca ţăranilor la câmp.[1] Cultura medievală locală a fost puternic influenţată de biserică, atât de cea de rit apusean, cât şi de cea răsăriteană. Tot în lucrarea episcopului Gerard găsim atestat faptul că, în ducatul lui Ahtum – deci pe teritoriul actual al judeţului Arad – cultul dominant era cel de tip răsăritean, fapt care explică apariţia aşezămintelor bisericeşti şi monastice de aici. Construită la 1.177, mănăstirea Hodoş-Bodrog şi-a păstrat ritul ortodox până în zilele noastre[2], iar alte aşezări monastice au existat la Bezdin, între Pecica şi Semlac (Ahtummonostora) sau lângă Arad (Kenezmonostora, Geled)[3]. Începând cu sfârşitul secolului al XI-lea, iau fiinţă, pe lângă episcopia de Cenad – creată în 1030 – o serie de mănăstiri benedictine şi cisterciene. Atât mănăstirile ortodoxe, cât şi cele catolice devin şi veritabile aşezăminte de cultură.[4] Astfel, la mănăstirea cisterciană de la Igriş s-a înfiinţat prima bibliotecă din acest spaţiu european, la 1179, ca urmare a manuscriselor primite de la mănăstirea cisterciană din Pontigny (Franţa)[5], iar la mănăstirea din Bulci, în secolul XIV era copiat manuscrisul lui Titus Livius „Historiae romanae”[6]. Capitlurile religioase dela Arad, Cenad şi Igriş vor avea şi personalitate juridică pentru eliberarea de documente oficiale în limba latină, atât pentru autorităţile locale, cât şi pentru persoanele particulare. Arta epocii ne este cunoscută prin

[1] Balota, Anton, Romano Slavica, vol.X, Bucureşti, 1964, care citează Bathyan Ignatus, De Sancti Gerardi episcopus Chanadiensis scripta et acta…1790.

[1] Vlăduceanu, Victor, Vechi monument istorico-religios – Mănăstirea Bodrog, Timişoara, 1939.

[1] Velescu. Oliver, Corveţescu, Adrian, în Buletinul monumentelor istorice, An 4, 1972, nr.1, p.49.

[1] Vesa, Pavel, Incursiuni în istoriografia ecleziastică arădeană, Editura Gutenberg Univers, Arad, 2004, pp.25-27.

[1] Constantinescu R., Lazea E., O bibliotecă monastică din Transilvania, în Studii-revistă de istorie, tom.22, nr.5, 1969.

[1] Originalul se găseşte la Osterreichische National Bibliothek Viena, secţia manuscrise, cota 12 (rec.186) XIV.

————————————————————–

elementele de arhitectură rămase, prin manuscrise şi prin obiectele cult şi de uz casnic descoperite. Fortificaţiile din pământ şi lemn – relevante pentru arhitectura militară a epocii – sunt evidenţiate la Arad-Vladimirescu (secolul IX şi îşi încetează activitatea la 1028, odată cu luptele de apărare conduse de Ahtum)[1], la Sebiş (sec.X), Feldioara (sec.XI) sau la Zărand (sec. X-XII). În zonele montane ale judeţului, unde cnezatele şi voievodatele româneşti şi-au păstrat independenţa până mai târziu, s-au realizat construcţii religioase remarcabile, cum este biserica din Dezna sau biserica voievodală de la Hălmagiu, ambele datând de la sfârşitul secolului al XIV-lea. Bisericile romano-catolice se înalţă, în medievalitatea timpurie, într-un stil romanic, printre primele construite fiind cea de la Mocrea (1199), Tămaşda sau Igriş. Romanicului târziu îi aparţine biserica din Vladimirescu şi cele din Pâncota, Iermata Neagră, Adea, Zerind sau Tauţ. Ruinele bisericii din Covăsânţ conduc la concluzia că stilul romanic s-a păstrat în părţile noastre până în secolele XIV-XV, când începe să se producă tranziţia către stilul gotic.[2] Dacă lucrările sculpturale sunt mai mult conexe celor arhitecturale (pilastrul găsit la Mocrea sau sculpturile de la Vladimirescu), cele artizanale sunt mult mai bine reprezentate. Pe lângă tezaurul de la Sânicolaul Mare, reprezentativ pentru întreaga zonă, amintim amuletul de lut ars descoperit la Socodor-Pilu (sec.XI), crucea episcopală descoperită la Arad (sec.X-XII) sau clopotele bisericeşti bogat ornamentate de la Vladimirescu sau Bulci.[3] De dată recentă, mănăstirea descoperită la Bizere, lângă Frumuşeni, scoate la lumină elemente culturale remarcabile pentru perioada medievalităţii timpurii din părţile Aradului. Astfel, pe lângă construcţiile monumentale existente aici, mozaicul de tip bizantin descoperit în anii trecuţi individualizează mănăstirea Bizere pe un areal de 1.000 kmp în această parte a Europei. Astăzi, putem afirma cu certitudine că mozaicul de la Bizere este cea mai reprezentativă moştenire culturală a medievalităţii timpurii nu numai din judeţul Arad, ci din întreg spaţiul central-european şi răsăritean.[4] Desigur, cercetările arheologice viitoare, dar şi eforturile administraţiei judeţene pentru conservarea şi punerea în valoare a acestor vestigii culturale extraordinare, vor contribui la introducerea zonei în  circuitul turistic european şi nu numai. Revenind la perioada medievală, începând cu secolul al XV-lea, pe teritoriul judeţului Arad se constată pătrunderea arhitecturii renaşterii, evidenţiată în cetăţile de la Şoimoş, Dezna şi Ineu. Urmează perioada stăpânirii turceşti, când pe teritoriul arădean se realizează câteva construcţii civile şi militare, cum sunt cetatea dela Arad – edificată în jurul


[7] Gluk, Eugen, Cu priviire la istoricul părţilor arădene în epoca voievodatului lui Ahtum, în vol. Studii privind istoria Aradului, Bucureşti,. Pp.101-102, 123-124.

[8] Dragomir, Silviu, Vechile biserici din Zărand şi ctitoriile în sec. XIV şi XV, Cluj-Napoca, 1930.

[9] Marki G. Aradi regiseyek Gyulan, în Alfold, an.25, nr.24, din 30 ian.1882, p.1. Clopotul de la Bulci se găseşte la Muzeul Naţional din Budapesta.

[10] Griselini, Francesco, Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei (prefaţă, traducere şi note de Costin Feneşan), Timişoara, 1984, vezi şi noile săpături din anul 2009, expuse până la 6 septembrie 2009.

————————————————————————————-

anului 1552 – bazarul din Lipova şi moscheea din Ineu, ridicată după anul 1658. Sculptura este reprezentată prin blazonul renascentist de pe turnul clopotniţei mănăstirii Hodoş-Bodrog – care simbolizează victoria unui localnic împotriva turcilor – statuia Sfântului Apostol Petru de la Sâmpetru German şi statuia Sfântului Ioan Nepomuk din Arad, din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Pictura este reprezentată în primul rând de fresca bisericească (Hodoş-Bodrog, Iermata Neagră, Vânători, Lipova), însă documentele vremii vorbesc despre valoarea artistică a bijutierilor care lucrează în atelierele de orfevrărie din Lipova. Dintre executate aici cunoaştem un chivot masiv, datat din secolul al XVI-lea, o lucrare de argintărie în stil bizantin şi gotic, ajunsă la mănăstirea Tismana şi numeroase obiecte de cult descoperite la bisericile din tot judeţul Arad, dar şi în judeţele vecine. După intrarea Transilvaniei sub stăpânirea habsburgică, în zona Aradului sunt colonizaţi germani, maghiari, evrei, sârbi, şi colonişti de alte naţionalităţi, dar care nu schimbă ponderea populaţiei majoritare româneşti, mai ales la nivelul comitatului. Această multiculturalitate, dar şi marile curente culturale venite dinspre Viena – fie direct, fie prin Budapesta – va contribui la crearea unei identităţi culturale specifice a judeţului nostru, începând cu primele decenii ale secolului al XVIII-lea. La Şicula se concentrează o bibliotecă în care existau marile opere ale enciclopediştilor francezi, iar sântăneanul I. Fekete întreţinea o corespondenţă cu Voltaire. Prin Peretsenyi Nagy Laszlo, Nicolae Horga Popovici sau Alexandru Gavra pătrund la Arad ideile iluministe ale Şcolii ardelene, acesta din urmă publicând, la 1884, chiar volumul „Monumentul Şincai-Clainian”.[1] În arhitectura urbană pătrunde stilul baroc, evidenţiat printr-o serie de construcţii: palatul Edelspaher, capela Sfântul Florian, bisericile episcopale ortodoxe română şi sârbă, statuia Trinităţii etc. Regulamentul iliric, elaborat în 1770, completat cu planul general de organizare şcolară „Ratio educationes” din 1777, încurajează şi susţine înfiinţarea de şcoli săteşti şi orăşeneşti, în care limba de predare să fie cea maternă. Românii arădeni vor face din aceste şcoli un factor de progres cultural şi de unitate naţională, impunându-se din ce în ce mai mult între naţiunile din monarhie, mai ales că, începând cu anul 1812, la Arad se înfiinţează şi Preparandia. Cinci ani mai târziu, Iacob Hirshl ridică la Arad şi primul teatru, în stilul curentului neoclasic, care se impune în această perioadă şi în părţile noastre. Literatura este reprezentată de poeziile lui Nicolae Horga Popovici, de scrierile lui Dimitrie Ţichindeal sau de creaţiile lui Peretseny Nagy Laszlo sau Sarossy Gyula.[2] Pe plan istoriografic, Ştefan Tusz este primul cercetător care încearcă să întocmească o istorie a Aradului, iar Fabian Gabor îi completează munca, publicând la 1835 „Descrierea Comitatului Arad în privinţă istorică, geografică şi


[11] Lupaş, Octavian, Nicolae Horga Popovici, cărturar arădean de acum un veac şi jumătate, în „M.B.”, anul XX, 1963, nr.5-6, pp. 262-272.

[12] Biblioteca Naţională Szekenyi, Budapesta, secţia manuscrise, 795/II, f.239.

———————————————————————————————

statistică”. În anul 1847, la Buda, Alexandru Gavra publică „Lexiconul de conversaţiune”.[1] Pe planul ştiinţelor, I.L Heidenreich publică, la 1783 „Medicina Aradiensis” şi „Tractatul de morbis in Dacia frequentioribus et sinqulari eos tractandi”, iar Atanasie Şandor răspândeşte cunoştinţele medicale în rândul elevilor de la Preparandia arădeană. Bolyai Janos, fondatorul geometriei neeuclidiene funcţionează pentru o perioadă ca ofiţer în garnizoana Arad. Mănăstirile ortodoxe de la Hodoş-Bodrog şi Bezdin, precum şi cea franciscană de la Lipova sau cea minorită din Arad sunt depozitare a valoroase biblioteci şi colecţii de manuscrise, redactate în limbile latină, germană, maghiară şi română. La 27 februarie 1818, elevii Preparandiei arădene prezintă prima piesă de teatru în limba română, pe scena teatrului ridicat de către Iacob Hirschl, iar în anul 1838 se înfiinţează la Arad un interesant „Comitet de beletristică”, alcătuit din doi români (G.Frunză şi T.Şerb), un sârb (G. Jankovitz) şi un maghiar (I. Szerghel), care militează pentru afirmarea drepturilor culturale. De asemenea, funcţionează şi trupe mixte de teatru, formate din actori români, maghiari, germani şi sârbi, iar după ridicarea edificiului teatral Hirschl, în 1817, la Arad vor veni trupe de teatru din Oradea, Cluj, Bucureşti, Iaşi, Budapesta şi Viena. Pe plan muzical, în anul 1791 se refugiază la Arad – în timpul războiului ruso-austro-turc – Naum Râmniceanu, care începe elaborarea unui tratat coral. Însă, la 1833 ia fiinţă în oraşul nostru primul Conservator de muzică din România, pe scena căruia vor concerta Franz Liszt (1846), Johann Stauss-fiul (1847), Johannes Brahms (1879), Joseph Joachim (1879), Anton Rubinstein (1867), Pablo de Sarasate (1877), Henryk Wieniawschi (1877) etc.

După ce Aradul obţine, în anul 1834, statutul de oraş liber regesc, dar mai ales după tumultoasele evenimente ale anului revoluţionar 1848, teritoriul întregului comitat avea să cunoască o dezvoltare economică, socială, politică şi culturală fără precedent. În anul 1858 se inaugurează Gara, care va deveni curând unul dintre principalele noduri de cale ferată din această parte a monarhiei, legând Aradul de Viena şi de Bucureşti. Acum se manifestă şi curentul arhitectural neorenascentist, extrem de bine reprezentatla Liceul „Moise Nicoară”, la actuala clădire a Primăriei saula Teatrul de Stat „Ioan Slavici”. Avocatul şi marele om politic Mircea V. Stănescu publică, la 1859, „Almanahul Muguri”, care însuma creaţiile literare ale elevilor şi studenţilor arădeni, iar în acelaşi an,la Pesta, Athanasie Marian Marienescu publică valorosul volum de folclor „Poezie populară. Balade şi Colinde”. Iulian Grozescu şi Ioan Tripa editează mai multe volume de poezii naţionale sau de factură romantică, influenţate, desigur, de avântul pe care-l cunoaşte literatura românilor transilvăneni din această perioadă.


[13] Bocşan, Nicolae, Contribuţii la istoria iluminismului românesc, Timişoara, 1986, p.201, vezi şi Bodea Cornelia, Moise Nicoară, Bucuureşti, 2001, pp.50-51, vezi şi Popeangă Vasile, Eduard I. Găvănescu, Victor Ţârcovnicu, Preparandia din Arad, Bucureşti, 1964, pp.37-40.

—————————————————————————————————————————-

Dintre scriitorii maghiari din zona Aradului s-au remarcat Fabian Gabor, atât prin creaţiile sale literare, dar mai ales prin valoroasele-i traduceri din Cicero şi Lucreţius, scriitorul Ivanyi Odon – care-şi găseşte deplina consacrare ca jurnalist arădean şi care, prin fascinantul roman „Neamurile Episcopului” este considerat unul dintre reprezentanţii de marcă ai realismului critic din secolul al XIX-lea – Lengyel Sandor, Reviczy Gyula, Torok Gyula, Lukascy Sandor şi, nu în ultimul rând, Csiky Gergely care, în cele peste 30 de piese care au ieşit de sub iscusitul său condei („Declasaţii”, „Mizeria cu ciucuri”, „Baloane de săpun” etc.), critică racilele societăţii contemporane lui.[1]

Impresionanta activitate literară a lui Adam Muller Guttenbrunn, originar din Zăbrani, cel care va deveni directorul Teatrului din Viena, avea să îmbogăţească literatura universală cu 19 romane şi nuvele şi 12 piese de teatru. În multe dintre scrierile sale, Adam Muller Guttenbrunnn descrie viaţa cotidiană a şvabilor, dar şi a românilor bănăţeni („Amurgul idolilor”, „Clopotele patriei”, De la Eugenius la Iosefus”, „Micul şvab” etc.)[2]. Nikolaus Schmidt publică mai multe volume de poezii, dar şi piese de teatru, dintre care „Ursul” a fost jucată şi la Arad.

Un reprezentant de seamă al culturii slovace a fost scriitorul şi dramaturgul Josef Gregor-Tajovski, care şi-a petrecut şase ani din viaţă la Nădlac, în perioada 1904-1910[3]. În acest răstimp scrie cunoscutele sale nuvele în care ilustrează viaţa slovacilor din Câmpia Mureşului, iar în anul 1904, la iniţiativa sa se înfiinţează la Nădlac „Societatea culturală slovacă”, cu filiala pentru tineret „Slavia”, Asociaţia sportivă „Şoimul” şi Asociaţia muzicală „Zarea”.[4] Geograful maghiar arădean Laios Loczy efectuează, între anii 1877-1880 o expediţie în India, Birmania, Tibet, China şi Japonia, tot de la acest savant rămânând şi una dintre cele mai bine elaborate descrieri geografice şi geologice a oraşului şi comitatului Arad. Tot în această perioadă apar şi cele trei volume de „Istoria Aradului” publicate de Otto Lakatos şi, între 1877-1886, funcţionează ca profesor de istorie la Arad şi marele istoriograf Marki Sandor. Cele peste 30 de lucrări istorice, privitoare la monografia oraşului şi comitatului Arad, la cetatea Dezna sau la Războiul ţărănesc din 1514 – care avea să producă o adevărată furtună în istoriografia vremii – precum şi volumul „Scriitori români din Bihor” aveau să-l consacre pe Marki Sandor printre cei mai competenţi istorici maghiari din această perioadă.[5]

În anul 1885, în oraşul Arad existau un număr de 12 biblioteci publice, cu 8.011 volume, iar la nivelul judeţului funcţionau 9 biblioteci, care totalizau 4.732 de volume. Numărul bibliotecilor va creşte simţitor după anul 1897, când la Arad


[14] Ujj Ioan, Gluck Eugen, Csiky Gergely – dramaturg progresist arădean, în Ziridava, vol.V/1974, pp.199-208.

[15] Berwanger, N., Adam Muller Guttenbrunn, în Orizont, Timişoara, nr.7/1971.

[16] Syncok, J., Gregor-Tojovsky na Dolnej zemi, citat în Aradul, permanenţă în istoria patriei, 1978, p.388.

[17] Ibidem, Aradul…., p.389.

[18] Ibidem, p.390.

—————————————————————————————————–

va apare ziarul „Tribuna Poporului” care, pe lângă faptul că va deveni cel mai mare ziar al românilor din Transilvania, va tipări şi numeroase cărţi ale scriitorilor români consacraţi, în cunoscutul tiraj de masă „Biblioteca poporală”. De fapt, începând cu anul 1895, viaţa culturală a românilor arădeni avea să se schimbe în mod radical, deoarece Aradul va deveni centrul mişcării naţionale şi capitala politică a românilor transilvăneni. În redacţia tribuniştilor arădeni erau angajaţi sau colaborau cei mai mari scriitori şi oameni de cultură din tot spaţiul etnic românesc, ca Ioan Slavici, I. Agârbiceanu, Octavian Goga, I.L Caragiale, Nicolae Iorga, Şt. O. Iosif, Ilarie Chendi, Emil Gârleanu, Cincinat Pavelescu, M. Sadoveanu, G. Coşbuc, I. Lupaş, A.D.Xenopol, A.C. Popovici etc., care completau în mod strălucit pleiada cărturarilor arădeni în frunte cu Vasile Mangra, Roman Ciorogariu, Vasile Goldiş, Iosif Goldiş, I.Russu-Şirianu, T. Ceontea, Lazăr Petrovici şi mulţi alţii. În anul 1880, Alexandru Mocioni publică la Viena compoziţiile sale muzicale, dintre care „Sonata opus 9 pentru pian şi violoncel” va fi cântată pe marile scene europene, la Viena, Budapesta, Praga etc., compozitorul arădean impunându-se ca primul mare compozitor român de muzică de cameră din toate timpurile, iar în casele sale din Budapesta se ţineau cele mai cunoscute serate muzicale din capitala Ungariei, la care concertau personalităţi muzicale  ale vremii, în frunte cu Franz Liszt, Cernovici, Deutsch etc.[1] Acum îşi începe activitatea muzicală şi Ioan Vidu, născuut la Mânerău, în anul 1863, urmat îndeaproape de şiculanul Emil Monţia şi de şirianul Nicolae Ştefu, cunoscut şi sub numele de „Nicu Stejărel”. În anul 1912 concertează la Arad celebrul violoncelist Pablo Casals, iar un an mai târziu se cântă George Enescu. Din anul 1863 la Arad funcţiona „Asociaţia naţională arădană pentru cultura poporului român”, care în anul 1865, cu doi ani înaintea întemeierii Academiei Române, solicita, prin Vincenţiu Babeş, reguli clare pentru ortografia în limba română. „Reniunile de cântări” funcţionau pe întreg cuprinsul comitatului Arad, susţinute de preoţii şi învăţătorii crescuţi pe băncile Preparandiei şi ale Academiei Teologice şi, pe lângă corurile şi formaţiile de dansuri populare româneşti, în localităţile cu etnici germani existau şi numeroase fanfare. Mai ales cea din Sântana, care cuprindea un număr de 60 de copii între 12 şi 13 ani, avea să efectueze turnee în Austria, Germania, Norvegia, Danemarca şi Olanda.

Pictura avea să fie reprezentată de şcolile lui Teneţchi şi Alecsici, de la care păstrăm picturi bisericeşti excepţionale (Căpâlnaş, Micălaca, Catedrala Veche, Biserica Sârbă etc.). Szamossy Elek, Mihai Munkacsy, Paul Bohm, Alexandru Pataky, Cornel Minişan, Iulian Toader şi Frederic Balla aveau să întregească pleiada de pictori arădeni, iar în anul 1911 se organizează prima expoziţie colectivă de amploare a artiştilor plastici locali, la care au putut fi admirate peste 100 de


[19] Sinaci, Radu, Alexandru Mocioni, incursiuni muzicale, Arad, Editura Mirador, 2009, pp.23-25.

———————————————————————————————————-

lucrări, executate de 11 artişti. Doi ani mai târziu, la Palatul Cultural se organizează şi prima galerie de artă permanentă, conform catalogului editat în anul 1914 fiind expuse un număr de 131 de lucrări de pictură şi grafică. După înfăptuirea Marii Uniri, începând cu secolele 3-4, tinerii artişti plastici arădeni – în frunte cu Marcel Olinescu – se reunesc în gruparea „Pro arte”, înfiinţată în anul 1936. Această grupare (Petru Feier, Nicolae Chirilovici, Emeric Hajos, Iulian Toader-junior, Andrei Viranyi etc.) promovează modernismul, organizând şi o expoziţie în acest sens, în anul 1937.

Sculptura interbelică arădeană, beneficiază de aportul prestigios al artiştilor Romul Ladea şi Gheorghe Groza, cel din urmă sculptând busturile lui A.D.Xenopol şi George Coşbuc, dezvelite în anul 1929 şi plasate în scuarul din faţa Palatului Cultural. În anii 1937 şi 1938, celor două busturi li se adaugă cele ale lui Petre Pipoş, Ioan Russu-Şirianu, Mircea V. Stănescu şi Gheorghe Popa de Teiuş, realizate de Marcea Olinescu (P.Pipoş) şi Radu Moga.

În anul 1920 are loc la Arad prima deplasare a Teatrului Naţional din Bucureşti, cu piesa „Hamlet” de Shakespeare, iar în anii următori, publicul arădean are bucuria întâlnirii cu marii actori Tony Bulandra, Maria Filotti, Constantin Nottara, Constantin Tănase, George Vraca, Elvira Godeanu şi Ion Brezeanu. În toamna anului 1936, intelectualitatea locală, în frunte cu Ascaniu Crişan, Anton Mocioni, Elena Goldiş, Eugenia Cicio Pop, dr.Gheorghe Ciuhandu şi dr. Iustin Marşieu , începe acţiunea de organizare a unui teatru românesc permanent la Arad, iar Asociaţia ziariştilor şi publiciştilor români din Arad concesionează scena Teatrului pentru o stagiune întreagă (1936-1937), asigurând astfel permanenţa acestei încercări.

Tradiţia Conservatorului arădean şi a Societăţii filarmonice locale permite punerea în scenă a creaţiilor marilor muzicieni, iar concertele se bucurau de prezenţa unor mari interpreţi, ca violonistul Socrate Barossi, acompaniat la pian de Alfred Alessandrescu, violonistul Jean Proşteanu, compozitorul şi interpretul Bela Bartok şi, nu în ultimul rând, George Enescu. Acum se manifestă, plenar, şi Sabin Drăgoi şi Emil Monţia, care culeg şi pun în valoare piese nepieritoare din folclorul arădean („Murăş, Murăş, apă lină”, „Creşti pădure şi te-ndeasă”, „Zis-a mama către mine”, „Duce-m-aş şi tot m-aş duce” etc.). Suitele de colinde şi piesele corale pătrund în repertoriul Reuniunii de cântări „Armonia”, înfiinţată în anul 1919 de către profesorul Atanasie Lipovan, a corului „Lyra” din Chişineu-Criş, sau a corurilor din Buteni, Şiria, Hălmagiu, Săvârşin, Sântana etc., acestea constituindu-se în anul 1929 în Asociaţia corurilor şi fanfarelor din judeţul Arad, care îşi va desfăşura activitatea până în anul 1934.

Perioada comunistă de după 1947, dincolo de politizarea excesivă a actului cultural, reprezintă, totuşi, cinci decenii de exprimare a talentelor arădene pe diverse planuri. Meşteşugurile populare au rămas în mare parte necontaminate, iar centrele de olărit din Bârsa (Teodor Faur), Hălmăgel (Aurel Golea) sau Târnăviţa s-au făcut remarcate în toată această perioadă. Pictorul ţăran Ion Niţă Nicodin, din Brusturi, a fost apreciat la numeroase expoziţii organizate în ţară şi străinătate, pictura sa naivă reflectând aspecte din satul apusean, suprinse într-un limbaj coloristic unic. Mişcarea poeţilor ţărani a fost extrem de bine reprezentată în judeţul Arad, mai ales datorită preocupărilor lui Teodor Uiuiu. Emilia Iercoşan, George Pocşoară, Elena Vodă, Cornelia Bulzan, Ana Munteanu, Elena Roşca sau Maria Socaciu sunt tot atâţia poeţi ţărani, înzestraţi cu certe calităţi artistice, mulţi fiind şi culegători de folclor. De asemenea cenaclurile literare au fost active în această perioadă, începând cu anul 1948. Mai ales după 1970, se impun scriitori de talent, printre care Carolina Ilica, Gheorghe Schwartz, Florin Bănescu, Horia Ungureanu, Cornel Marandiuc, Dumitru Siniteanu, Mihai Traianu, Vasile Dan, Teodor Frâncu etc.

Monumentul eroilor de la Păuliş este o lucrare aparţinând sculptorilor Emil Vitroel, Ionel Munteanu şi arhitectului Miloş Cristea, iar frontispiciul Teatrului de Stat este opera unui colectiv de artişti plastici arădeni: Tolan, Brudaşcu, Vitroel şi Cernenschi. Au existat şi lucrări care se încadrează în „realismul socialist”, cum este monumentul din Piaţa Avram Iancu, mozaicul de pe Casa Albă sau bustul lui Miron Constantinescu, dar şi lucrări clasice admirabile, cum sunt vitraliile „Anotimpuri” din holul Primăriei, realizate de artistul Sever Frenţiu.

 

 

Doru Sinaci

 

3 COMENTARII

  1. In sfarsit un articol ce are un continut civilizat. Pacat ca, in buna parte, ilustratiile anexate dezvaluie faptul ca nu exista grija fata de monumente (vezi halul in care a ajuns cetatea Ineu, bazarul din Lipova, cetatatile etc.etc.). Spre deosebire de blocuri, acestea sunt VALORI care, cu asa o crasa nepasare, se vor pierde pentru generatiile viitoare. Nu exista programe de reabilitare a acestora ?

    • Ma bucur pentru aprecieri si impartasesc grija dumneavoastra pentru reconditionarea monumentelor aradene. Cetatea Ineului se pare ca are sanse pentru a intra in reparatii. Lipova este, insa, perla vestului Romaniei si acolo nici un miliard de euro nu ar pune in valoare potentialul istoric. Voi reveni, zilele urmatoare, cu un material despre Lippa…

  2. Un articol care poate fi publicat intr-o lucrare de specialitate. Foarte frumos. Poate fi un exemplu pentru jurnalistica romaneasca din ultimii ani cu toate sursele biografice amintite contrar ultimelor obiceiuri (inclusiv plagiatul – o metoda la moda pana la biroul PM).
    Felicitari D-le Sinaci si astept cu nerabdare urmatorul articol.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.