de Paul Krizner

Pentru că tot am fost mai liber după- amiezile ce au trecut, m-am hotărât să onorez invitația pe care am primit-o de la o bună prietenă, care mă chemase în vizită pe la ea să servim o prăjitură cu vișine pentru că tot e sezonul.
Sigur nu puteam să refuz o astfel de invitație ținând seama că am o afinitate pentru tot ceea ce e dulce. Mă pornesc spre casa ei, stând relativ aproape de mine, mă opresc la piață să cumpăr un buchet de flori că doar nu îi duc semințe ca alții la Papă și cobor pe strada Ștefan Cicio Pop, poate arădenii știu despre ce stradă e vorba. Și cum mă duceam eu legănat și trăgănat cum e jocul în Banat, urmat de gândurile mele, zăresc pe acea stradă, la un moment dat un om îmbrăcat într-un costum negru, cămașă albă, cravată, pantaloni negri, pantofi de lac iar în mâna dreaptă un baston.
Omul părea foarte elegant, dându-ți senzația că vine din altă perioadă de timp, la buzunarul de la vestă îi atârna lanțul ce purta ceasul de buzunar și care atârna într-un mod elegant, imagine ce mă trimitea cu gândul la vestimentația purtată de elita culturală a secolului XX.
Când ajung în dreptul lui, parcă o privire tăioasă mă urmărea, fața era brăzdată de oboseală și de tristețe, părea un om neîmplinit, trist, supărat și revoltat oarecum. Bună ziua, îmi spune bătrânul ridicându-și pălăria în semn de politețe. Bună ziua domnule, îi răspund eu, mirat oarecum, pentru că de regulă necunoscuții nu se salută.
Nu te supăra, știi cumva a cui a fost casa aceasta, arătând cu bastonul spre clădirea de peste drum, care era destul de degradată.
Păi a a cui să fi fost, domnule, asta e casa unde a locuit Ștefan Cicio-Pop, unul din corifeii Marii Uniri.
Bătrânul cu ochii în lacrimi, mă privește lung, mă analizează din cap până în picioare și după un suspin îndelungat îmi spune.
Dragule, așa-i dar uite în ce hal arată, nu ați fost în stare să aveți grijă de ea, sau măcar să o aranjați pe exterior, până și placa comemorativă v-au furat-o, păi ce oameni sunteți voi?
Domnule nu știu cine ești dar ai perfectă dreptate.
Voi știți că badea Cicio Pop și-a ipotecat averea ca să cumpere haine pentru soldații români, a renunțat la tot ca să vă vadă pe voi uniți, și acum nu sunteți în stare să aveți grijă de o amărâtă de casă. Păi ce clasă politică a ajuns să conducă țara asta, vă lăsați vânduți bucată cu bucată, vă lăsați mințiți permanent și vă vindeți țara pe nimic.
Ați ajuns la 100 de ani de când am făcut Unirea, și sunteți mai divizați decât atunci, cum sărbătoriți voi centenarul cu mici și bere? Ar trebui ca pe fiecare stâlp să fie pus câte un steag tricolor, ca să vadă străinii că vă pasă dar voi ce faceți vă certați și vă urâți unii pe alții.
Mi-e teamă tinere, mi-e teamă că dezbinarea nu vine de la străini ci din mijlocul vostru pentru că prea mulți au fost infiltrați în administrația publică dintre cei care nu vă vor uniți, și vă alimentează ura ca să vă separați, da de asta mi-e teamă. Dar domnule, noi nu am fost în stare să facem un monument al Marii Uniri la câtă mârlănie e în țară. Dragule, zise bătrânul cu o voce stinsă, dar voi tinerii unde sunteți, în loc să vă apărați țara, ați pribegit pe tărâmuri străine, noi am luptat pentru ea să o vedem unită, iar indiferența voastră o divizează.
Oricum mă doare sufletul că nu sunteți în stare să aveți grijă de ce v-am dat. O zi bună tinere.
Dar bade, stai puțin, totuși cine ești?
Nu sunt nimeni, tinere, nimeni, sunt bătrânul Cicio-Pop.
Nu puteam să cred că este el, dar după cum vorbea și câtă suferință vedeam în ochii lui ce se îndepărtau, îmi venea parcă să-i iau pe toți la palme… și totuși bade ce-i de făcut?

Recomandările redacției