Stăteam la o masă de scris, în faţa unei coli imaculate de hârtie, şi încercam să-mi aştern gândurile care, în ultima vreme, nu prea îmi dădeau pace. Se făcea că mă aflu în faţa unei biblioteci imense, dintr-un lemn de stejar de culoarea cafelei, în care se pusese puţin lapte, doldora de cărţi dintre cele mai diverse.

Îmi imaginam că avusese grijă bibliotecarul să nu facă imprudenţa de a-i amesteca pe romantici cu modernişti sau, vai, Doamne fereşte!, chiar cu postmodernişti (se ştie, doar, că aceştia nu se înţeleg deloc, se iau la trânte cu rime, metafore etc., şi, de cele mai multe ori, se lasă cu critici…), lăsându-le o suficientă distanţă pentru a nu ieşi scântei…

Biblioteca tăcea şi, în această tăcere, o simţeam cum parcă încerca să-mi spună ceva…

Masa mea de scris, hârtia, gândurile, cafeaua mea reală, în care nu pusesem nici măcar un strop de lapte, mi se păreau complice ei…

Ştiam că dacă aş fi reuşit să deprind cele mai de seamă învăţăminte din cărţile de pe rafturile bibliotecii puteam să fiu un om mare, cu idealuri pe măsură şi să nu mă las pradă cotidianului… Asta e, îmi zic, n-au reuşit alţii, de ce aş reuşi eu? Şi continui să mă uit în gol la coala mea imaculată de hârtie de pe masa mea de scris…

Dar ce ar fi, îmi zic, dacă în loc să mă lamentez atât de mult şi să aştept să-mi vină acele gânduri care nu îmi dau pace, să încerc să întreprind ceva în acest sens!?

Mă apropii de biblioteca mea virtuală şi încerc să pun mâna pe o carte. Nu reuşesc să citesc ce scrie pe cotor. Cu a doua carte, idem… Aşa şi cu celelalte, până când toţi scriitorii purtau amprenta mea…

Apoi, după ce fiecare carte a fost atinsă, ca la un semn (probabil de acolo vine semnul de carte), literele au început să capete contur şi să reuşesc să citesc titluri, apoi conţinuturi, pe care aproape le uitasem…

Aşa cum îmi imaginasem, bibliotecarul avusese grijă să nu amestece curentele-ntre ele, nici scriitorii. Nu am rămas surprins nici măcar când am văzut că pe rafturile de sus se află literatura română, iar pe cele de jos, cea străină…

Şi în timp ce mă minunam şi îmi făceam planuri, observ cum mai mulţi poeţi clasici ai literaturii străine, traduşi sau lăsaţi în dulcele lor grai, se uitau chiorâşi, la ai noştri Eminescu, Blaga, Coşbuc…

Autohtonii stăteau îmbrăcaţi modest, roşi de molii, săraci şi resemnaţi la gândul că mai devreme sau mai târziu (unii s-au grăbit deja să afirme că mult mai devreme) vor fi daţi uitării.

Asta ţi-e soarta, îi spune Baudelaire lui Eminescu, în timp ce chicotea, romantic, răutăcios, către Flaubert.

S-au băgat în seamă, imediat, şi alţii: Topârceanu se certa cu La Fontaine, Creangă arunca sudalme către Dickens, Proust şi Joyce erau cât pe ce să se ia la bătaie cu Caragiale, Creangă şi Slavici…

Era o ceartă pe cinste, unde fiecare îşi spunea părerea, se autocita, dădea exemple şi făcea trimiteri la critici şi încerca, astfel, să-şi impună punctul lui de vedere…

Dezmeticit din acest vis, la masa mea de scris, în faţa unei coli imaculate de hârtie, gândurile mele, care în ultima vreme nu prea îmi dădeau pace, au început să capete contur. Ştiam că voi scrie despre o bibliotecă imensă, dintr-un lemn de stejar de culoarea cafelei, în care se pusese puţin lapte, doldora de cărţi dintre cele mai diverse…

Recomandările redacției