Dacă te-ai săturat să pierzi vremea de pomană vegetând în faţa televizorului sau pe nu ştiu ce feisbukuri şi-ţi vine ideea genială de-a pierde cu folos timpul, ieşi din casă, te duci frumuşel pe jos pe faleza Mureşului şi te plimbi un ceas ori două minunându-te şi de splendoa­rea naturii, şi de frumuseţea oamenilor (atâta câtă-ntâlneşti în cale). Dacă te-ai hotărât cumva şi să te vindeci definitiv şi de tusea tabagică, şi de plictisul generalizat, atunci tragi în plămâni oxigen curat în loc de carbaxin, algocalmin şi alte nicotine, şi priveşti luciul calm şi mat al undelor Mureşului ca să-ţi limpezeşti privirile cu imaginile tonice şi stenice ale caiacelor care alunecă pe apă precum nişte delfini aflaţi la ceasul dintre siesta mare şi joaca din plin.
Cum paşii te poartă agale spre amontele râului cu care mama natură a blagoslovit Aradul (nici un alt oraş al ţării
n-are o asemenea podoabă-n zestrea-i precum Aradul are Mureşul), ajungi fără să vrei la capătul dinspre capăt al parcului – şi-acolo zici că se termină faleza. Nu se termină, totuşi, fiindcă dacă mai osteneşti în preumblare douăzeci sau trei­zeci de paşi, apoi fără să vrei îţi împiedici vederea într-un ponton ancorat sub nişte sălcii impozante şi incredibil de tăcute, iar pe mal de-o împrejmuire după care răsar câteva gâturi zvelte de lebede din plastic. Dacă priveşti mai atent, vezi că lebedele cu pricina nu-s păsă­rile acelea maiestuoase, ci nişte ambarcaţiuni abia aşteptând să fie date la apă.
În faţa porţii, pe trotuarul falezei, vezi vreo douăzeci de oameni veseli, vorbind despre unele şi despre altele şi râzând – semn de sănătate nezdruncinată. Mai vezi şi câteva femei frumoase, şi câţiva copii zglobii, şi nişte câini urcaţi pe suporţii de bărci şi privind galeş spre apă, de parcă ar vrea şi ei să tragă la vâsle.
N-ai ce face, adică ai, că tocmai te plimbi, şi intri-n vorbă cu oamenii îmbrăcaţi sport. Îi întrebi de una, de alta, iar ei îţi răspund cuviincios şi cu seninătate. Când îi întrebi că totuşi ce fac ei aici, îţi spun zâmbind că „Iacă, ne dăm în bărci!”. Te-arăţi nepricepător, iar unul dintre ei îţi explică tacticos că „Tragem la vâsle, domnule, facem caiac şi canoe şi caiac dragon şi ce mai vrem noi să facem!”. „Dar ce-i aici?”, întrebi cumva mirat. „Aici e un club nautic”, îţi răspunde acelaşi. „Ce club e ăsta, şi-al cui e?”, continui tu cu ispitirea. „Al celui de colo”, îţi răspunde şi-ţi arată printre ei un om absolut normal, cam de vârsta mea (şi-a ta, cititorule), care nu-ţi atrage cu nimic atenţia. Dacă stai de vorbă cu el, şi stai, că n-ai încotro, atunci da: îţi atrage atenţia, aşa că-l potopeşti cu întrebări, iar el îţi răspunde mai întâi calm, apoi ceva mai năvalnic, spre-a deveni spre final de-a dreptul clocotitor, precum clocotea cândva Dunărea la Cazane. „Eu sunt arădean, dar sunt şvab, cu rădăcinile strămoşilor în Ulm, capitala Şvabiei nemţeşti. De născut m-am născut în Arad, însă am plecat în Germania în 1981. De întors m-am întors după revoluţie, şi mi-am ce­rut înapoi cetăţenia română pe care am pierdut-o atunci, la plecare. Nu mi-au dat-o nici azi. Am fost sportiv, trăgător la vâslă, la Voinţa. În Germania m-am ocupat tot de canoe şi caiac, sunt an­trenor în aşa ceva, dar m-am apucat şi de făcut bărci. Când am revenit la Arad, am re­venit cu gândul de-a face ceva care să rămână după mine, ceva trainic, aşa că am făcut în 2008 clubul ăsta, Asociaţia Club West Sport Arad, cu bani luaţi din trei firme ale mele. Am făcut pon­ton, pe care am să-l mă­resc, am făcut ambarcaţiuni – de la cele de performanţă până la cele de agrement, şi baza asta sportivă încă mică, fiindcă este încă în construc­ţie. Cum n-aveam de gând să aştept construirea bazei propriu-zise, fiindcă se poate pluti pe apă şi fără acoperişuri, am adunat un grup de entuziaşti şi-am pornit la treabă serioasă, aşa că după cinci ani, în 2013, clubul lua un loc III la Campionatul Mondial de Caiac-Dragon IBDF de la Szeged, la categoria de vârstă + 40, în 2014 un loc VI şi un loc VII la campionatul Mondial ICF de la Poznan, în 2015 un loc II şi un loc III la Campionatul European din Italia (una din bărci având echipaj comun: arădeni şi timişoreni), iar anul ăsta un loc I, un loc II şi un loc III la Campionatul Naţio­nal de bărci dragon de la Bascov. N-a fost nici greu, nici uşor, ci doar plăcut, fiindcă tot ce facem facem din pasiune şi din plăcere: Performanţa vine din cele două, amestecate cu multă trudă, sudoare şi bucurie”, zice omul român şi şvab care s-a apucat el să sfinţească şi peticul de pământ de pe malul Mureşului, şi apele râului lângă care s-a născut.
Afli de la alţi camarazi de-ai săi că se cheamă Reinhard West (el nu vrea să spună – dar râde când îl întrebi), iar de la el afli că e-ndrăgostit nebuneşte şi incurabil de apă, de natură şi de oameni. Te prefaci negrăbit (că doar eşti la plimbare), şi-l asculţi şi nu-ţi vine să crezi că el şi Călin Nica, tovarăş de-al său de nădejde, şi el împătimit al datului din vâslă, au pornit-o pe Dunăre la vale tocmai de la Ulm şi s-au oprit la Sfântu-
Gheorghe, taman acolo unde şi Dunărea-şi opreşte apele şi numele în Marea cea Mare. „Sunteţi nebuni? Voi nu vedeţi că-s 2.600 de kilometri până acolo?”, le-au spus plimbăreţii pe malul Dunării din Ulm. West şi Nica ştiau tot: şi că-s 2.600 de kilometri, şi că-s nebuni, dar mai ştiau şi că nu se vor lăsa şi că vor atinge cu botul bărcii valurile mării – şi le-au atins!
Frumosul vis al lui Reinhard West prinde contur cu tot mai multă forţă. Clubul are deja 40 de membri, ponton este, ambarcaţiuni face el însuşi, numai concursuri să fie şi oamenii să vină spre bărci şi spre vâsle. „Mi-am pus în gând să fac un concurs. Cum la canoe şi caiac e mult prea dificil, fiind probe pentru performanţă, m-am întors spre caiacul dra­gon. Aici urci în barcă zece oameni de pe stradă, le pui veste de salvare, le pui un numărător care să numere loviturile de vâslă şi un copil să le bată ritmul în tobă, le dai un cârmaci din club (că nu dai cârma pe mâna oricui, să pună barca cu fundu-n sus), şi-i trimiţi pe apă să transpire şi să se bucure. Anul ăsta facem concursul pe 7 şi pe 8 octombrie. Chiar aşa scrie pe afişe: «Fă-ţi o echipă de zece şi hai la concurs!». Vor fi două probe: una de 200 de metri şi una de doi kilometri. Celor care se vor înscrie le dăm noi tot: veste de salvare, bărci, vâs­le, cârmaci, ei să-şi aducă doar dubaş care să le bată duba până-i trec năduşelile şi numărător. Uite că băieţii coboară barca la apă. Urci la o vâslă?”. Nu urci, bineînţeles, dar ideea-ţi surâde, că prea cu foc vorbeşte şvabul şi prea-i lucesc ochii precum undele Mureşului când sunt limpezi…

Din vorbă-n vorbă se face târziu de seară şi constaţi că tu nu te-ai mai opri nici din vorbit şi nici din ascultat, că Reinhard West nu s-ar opri nici el nici din una, nici din cealaltă, că nimeni n-a plecat încă acasă şi că totul e liniştit: dorm până şi câinii, până şi valurile moi ale Mureşului…
Greu de tot te ridici, îngâni un «Mulţumesc frumos, noap­te bună!» şi pleci gândind aproape cu voce tare: „Uite dom’le cum un român şi şvab, mai mult român decât şvab şi mai mult şvab decât român, sfinţeşte cu mâinile-i şi cu vi­sul şi Mureşul, şi malul Mure­şului!”. Mai gândeşti c-o să dormi bine ajuns acasă, şi de-odată auzi în urmă-ţi un lătrat vesel de câine, un scârţâit leneş de poartă şi-un glas care-ţi pare oarecum cunoscut: „Hei, nu uita: «Fă-ţi o echi­pă de zece şi hai la concurs de caiac-dragon pe 7 octom­brie!». Nu ştiu dac-am s-o fac, dar ideea-mi surâde; oare-oi găsi zece presari care să vro­iască să tragă la vâsle şi să se deie-n bărci, un copil cu tobă şi-un numărător de lovituri de vâslă? Nu ştiu, dar am să vin, domnule Reinhard West, fiind­că deja mi-i dor de poveşti spuse pe-nserat la umbră de sălcii, cu Mureşul stând s-adoar­mă şi cu siluetele zvelte-ale bărcilor desenându-se-n întu­ne­ric precum niste himere imposibil de atins. Am să vin, dom- nule West!

Comentariile sunt închise.

Recomandările redacției