Termenul în sine – cel de „caiafe” – l-am găsit într-o corespondenţă purtată pe la 1902 între Roman Ciorogariu, viitorul episcop al Oradiei Mari şi Vasile Mangra, viitorul mitropolit al Transilvaniei, între anii 1916-1918. În vorbirea celor doi, „caiafele” erau „lăudaşii şi ciurucurile” care-l însoţeau pretutindeni pe mitropolitul Meţianu, făcând un adevărat zid protector în jurul „afacerilor bisericeşti” pe care „meţianiştii” le derulau prin protopopiatul Lipovei, pe la mănăstirea Hodoş-Bodrog sau pe la tipografia diecezană. Conform DEX-ului contemporan, caiafele sunt oamenii făţarnici şi ipocriţi. Prin urmare, atât din punct de vedere semantic, cât şi axiologic, redutabilii tribunişti arădeni – Mangra şi Ciorogariu – utilizau termenul de „caiafe” cât se poate de corect. La fel de corect vreau să-l utilizez şi eu, acum, în Postul Paştelui, când fac păcatul de a face vorbire despre „lăudaşii” şi „ciurucurile” care au umplut ecranele televizoarelor, dându-şi cu presupusa despre tot ceea ce mişcă în spaţiul mioritic şi românesc. Sunt vreo trei sau patru sociologi care seară de seară zac pe ecrane şi iau în răspăr toate partiduleţele din patria noastră, de la cele încă ne-născute (vezi Mişcarea Populară), până la cele decedate cu acte în regulă (ţărănişti, ecologişti, uneperişti şi alte alea). Mai nou, ca să mai anime atmosfera din Postul Mare, au început să se ia şi de Biserica Ortodoxă. Fireşte, cele mai vocale „caiafe” sunt tocmai alogenii, adică „analiştii” străini de neam şi de biserică. Pe ei nu-i mai încape Catedrala Mântuirii Neamului, cu toate că n-au şoptit nici un cuvinţel pe vremea când Ceauşescu se opintea din răsputeri să ridice mult mai imensa Casă a Poporului. Culmea, tocmai indivizi care s-au „acomodat” inclusiv cu statutul de parlamentar şi îşi plimbă zilele pe holurile de marmură ale Casei Poporului, chiar aceste caiafe latră împotriva ridicării Catedralei Mântuirii Neamului sau împotriva alocărilor bugetare către cultele religioase.
Fireşte, dacă ai sta zilnic prin Parlament – cum am stat de câteva ori, făcându-mi datoria gazetă- rească – i-ai vedea făcând coadă pe la birourile cu deconturi auto, pe la oficiile de unde încasează sumele forfetare, din care-şi plătesc rudele şi nepoţii, sau pe la capetele de holuri de la etajele superioare, unde s-au „amenajat” câteva băruleţe mai ascunse de ochii presei. Au fost suficiente doar câteva luni de mandat pentru ca aceste caiafe să se obişnuiască inclusiv cu spa-ul de la hotelul unde sunt cazaţi, hotel făcut tot de către Ceauşescu pentru deputaţii – neplătiţi – din Marea Adunare Naţională. Curios şi acest hotel – ca să închei cu dimensiunea afaceristă a caiafelor, ca pe vremea lui Ciorogariu – care funcţionează din 1990 în regim de full. Adică, populat până la refuz de către deputaţii şi senatorii patriei, 365 de zile pe an. Aia afacere. Semn clar că şi peste caiafe stau câţiva „mahări”, cu afaceri ascunse. N-am nici o dovadă în acest sens, decât câteva bănuieli mai „rozalii” – vorba unui confrate de breaslă.
