Calfa lui Pirus

0
127

Cei mai mulţi dintre politicienii ajunși la un anumit nivel al democrației reprezentative riscă să fie atinși de un sindrom. Acela al ruperii de realitate. Și chiar mai mult decât atât, ajung să creadă că doar ei au soluția și știu ei mai bine decât oamenii care i-au înscăunat ce e mai bine pentru cei de jos. Iar de multe ori, ca să nu zicem de cele mai multe ori, sunt într-o continuă eroare. Și aleg cele mai proaste soluții pentru oameni. Iar asta li se trage (şi) din faptul că vremelnicia unei funcții înseamnă pentru ei eternitatea. Dar politicienii greșesc mai peste tot, nu doar la noi. Pe de altă parte, dacă este să scoatem inima din trup şi s-o aruncăm deoparte şi să încercăm să gândim raţional, cea mai bună comparaţie este aceea cu o maşină. Un prieten german, cu oarecare dare de mână, m-a frapat. Deţinea o superbă maşină cu patru cercuri. Impecabilă din toate punctele de vedere. Amicul însă făcea cu ea cel puţin 50.000 de kilometri pe an. Aşa că după vreo şase ani a înconjurat de vreo şapte ori şi ceva Pământul. Garanţia trecuse şi, deşi şi-ar fi permis să plătească întreţinerea şi reparaţiile post-garanţie, a vândut-o fără ezitare. Şi fără nici cea mai mică părere de rău La marele meu semn de întrebare a replicat sec: „A început să consume ulei mai mult decât este normal. Iar acesta este începutul sfârşitului. Am dat-o acum, când mai are un preţ”. Peste o săptămână şi-a luat alta nou-nouţă, cu ţiplă pe ea, cum s-ar zice. Aşa este şi-n politică şi-n administraţia locală sau centrală. O… maşină care face deja are deja 8 sau, ce zicem noi, chiar 12 ani, deşi era un model care promitea multe are deja o uzură. Cel puţin morală, dacă nu şi una fizică. Consumă deja prea mult. Începe să dea rateuri, să nu mai fie eficientă. Şi (ne) costă din ce în ce mai mult. Mult prea mult. Chiar dacă aparent pare că este mai bine, dacă este să judecăm drept, fiecare dintre noi, va avea o revelaţie. Chiar dacă adevărul este unul care nu prea va plăcea celor cinstiţi. Una dintre definiţiile unui bun demnitar, de orice rang ar fi, izvorâtă din bunul simţ ar spune aşa: acela e un om de bună credinţă care ar face o investiţie publică sau ar lua un credit ca şi cum ar fi pe banii săi. Altfel spus: dacă ar fi pentru tine şi pe banii tăi ai face-o? O întrebare simplă, dar la care răspunsul este foarte greu de dat. Desigur, nu ne gândim aici ca banii publici să fie confundaţi cu buzunarul propriu în sensul de hoţie şi corupţie. Deşi s-a modernizat şi ca infrastructură, trasnsportul public este mai ineficient ca acum un sfert de secol. Şi, desigur mai lent ca şi timp de parcurgere a distanţelor. Şi alte şi alte investiţii făcute, nu pe fonduri europene -ca alte oraşe vezi Timişoara sau Oradea, ori chiar Alba -Iulia- ci pe credit. Cum ar fi ultimul de vreo 20 milioane de euro, pentru regenerare urbană. Un termen foarte lax, care însă se va traduce foarte clar în impozite şi taxe mai mari. Cum deja se întâmplă. Avem taxe mai mari ca unele oraşe cu sensibil mai multe facilităţi decât Aradul. Şi dacă vrem să recunoaştem, nu sunt chiar toate bune şi frumoase în Arad. Aşa că încă vreo două credite de astea şi va fi precum o victorie à la Pirus. Noi nişte victime, iar administraţia… o calfă a regelui Epirului.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.