După mai mult de un sfert de secol de jurnalism, în care scrierea unui articol nu însemna decât transpunerea pe hârtie a ceea ce concluzionam, pe bază de logică și de sinergia realității, am ajuns într-un punct care îmi face imposibilă orice judecată de valoare, care nu îmi lasă loc nici de dus nici de întors. Pur și simplu, nu am cum să dau dreptate niciuneia dintre părțile implicate în conflict, pentru că toți au, teoretic, dreptate. La obiect: Ecaterina Andronescu a fost reclamată la CNCD pentru declaraţiile privind copiii cu nevoi speciale. Sesizarea a fost formulată de către Centrul European pentru Drepturile Copiilor cu Dizabilităţi, care o acuză pe Ecaterina Andronescu de segregare, de discriminare, pentru că ar fi cerut ca toți copiii cu „dificultăți de învățare” să fie adunați în clase speciale, pentru că nu fac față ritmului învățării normale. Nici măcar nu mai contează faptul că Ecaterina Andro­nescu a explicat că nu dorește segregarea copiilor cu dificultăți de învățare, că nu vrea ca acei copii să fie izolați și excluși din clasele cu copii „normali”, ci să le asigure o asistență suplimentară, să le pună la dispo­ziție niște profesori de sprijin, care să îi ajute să țină pasul cu colegii lor. Da, este o simplă minciună, dar, dincolo de asta, rămâne marea întrebare: recunoaștem sau nu că suntem obligați să ne zbatem pentru niște minciuni în care nu crede nimeni?
Să o luăm pas cu pas-iar l-am citat pe Klaus Werner, epigonul adevăratului neamț care a devenit român-și să gândim cu mintea pe umeri. Primo: un copil cu dificultăți de învățare este înscris, prin strădania pă­rinților, într-o clasă normală. În scurt timp, el va ajunge ținta bătăii de joc a colegilor lui, va fi ridiculizat, va trece printr-un calvar de neimaginat, pe când, dacă ar fi într-o clasă de copii ca și el s-ar simți perfect, nu l-ar mai batjocori nimeni. Mai mult, ar putea ajunge deșteptul deș­tepților, ceea ce i-ar permite să salte la nivelul superior, să ajungă mai bun decât cei care sunt într-o clasă superioară.
Da, sunt de acord cu familiile care fac sacrificii inimaginabile pentru a-și înscrie copilul cu „dificultăți de învățare” într-o clasă normală, pentru a nu ajunge bătaia de joc a prietenilor care te căinează că ai un copil deosebit de alții, dar nici nu pot să accept ca acei copii să fie obligați să trăiască într-un mediu în care sunt batjocoriți, pentru simplul fapt că gândesc altfel. Dacă nu știi să folosești valoarea acestor oameni, se cheamă că nici măcar nu te interesează, că ești totalmente habarnist, sau că nu vrei altceva decât să-ți bați joc de ceea ce contează cu adevărat! Ce te doare mai tare, ceea ce se va întâmpla cu copilul tău, sau felul în care te va afecta pe tine? Ai încercat vreodată să pătrunzi în mintea lui, să diseci judecățile lui de valoare, să pricepi dacă nu cumva are dreptate? Tare mă tem că nu!

Recomandările redacției