Candoare incisivă – o incitantă recenzie la cartea „Poeme de Alcov * Candidoze“ de Dacian Don

Dacian Don s-a născut în 1977. Debutează editorial relativ târziu, deşi sunt ceva ani de când se manifestă în breasla poeţilor. Poetul s-a specializat în Psihopedagogie specială. Pe parcurs a practicat jurnalistica la cotidianul „Observator arădean“ şi „Glasul Aradului“. Acum este redactor la publicaţia „Critic Arad“, membru al cenaclului literar „Luceafărul“ (Arad), a publicat mai întâi în volumul colectiv al acestui cenaclu, apărut în anul 2014. În anul 2015 a obţinut Premiul I la Concursul Naţional de Poezie, dedicat lui Mihai Eminescu, organizat de U.S.R. – Filiala Bucureşti. Semne bune.
Volumul de debut, substanţial, apărut anul acesta, se intitulează „Poeme de alcov * Candidoze“. Dubla titulatură deconcertează, dar, cum şi este cazul, nu consternează. Substanţiala culegere este dedicată: Tatălui meu. Cititorul informat se va gândi cu certitudine la distinsul poet arădean Petre Don.
Nu te poţi pune cu debutanţii zilelor noastre. Ei adesea vor a se recomanda zbanghii sau bengoşi. În ce-l priveşte pe dl. Dacian Don, acesta frecventează poezia cuviincios, păşind în templele sale cu oarecare smerenie. De parcă acolo s-ar oficia niscaiva taine.
Poate de aceea, Dacian Don optează pentru alcov, firidă într-o cameră de dormit, unde se aşază patul, mai cu seamă al fetelor de neam mare, al domniţelor. Parcă Eminescu mai evoca iatacul.
Candoarea converge cu alcovul, în sensul curăţeniei morale, al nevinovăţiei în versiune franceză. Voltaire a creat pe această linie semantică un personaj. Iar Dacian Don îşi revendică termeni cu sensuri îndepărtate.
Dar candoarea poetului trebuie să cedeze patimilor, sensul se distorsionează şi, de la primul poem, facem cunoştinţă cu ceea ce numeam mai sus „Candoare incisivă“, sub impactul boemei medievale, gen Francois Villon ş.a.m.d.: „în care puşcărie să mai stau!?/să fie birtul meu în care beau!?//în ce otrepe să îmi vâr păcatul/pe care mi-l aduse necuratul?//prin ce bodegi cu iz de preacurvie/mă dărui, nesătul, făr’ de soţie//mă dărui simţământului boem:/încă un rând prieteni, să mai bem!“ (la taverna Cocoşului Roşu).
Ipostaza este în termeni cvasiteologici, este invocat, „necu­ratul“ ca autor al păcatului. Aranjarea strofelor aminteşte de Villon. Versul refren de asemenea: „a evada e cea mai mare crimă/spital cu un nebun şi doctori mulţi/care te-ndoapă numai să-i asculţi…/a evada e cea mai mare crimă!“ (scrisoare). Eul poetic trăieşte o existenţă-limită. Imaginarul construieşte spaţiul concentraţionar. Unele versuri promit o revigorare patriotică, de asumare a apartanenţei: „merg să rămân/pururi român“ (cânt).
Viaţa interioară a poetului este marcată de ceea ce s-ar putea numi frenezie lirică, sensibilitate exacerbată, punctată de momente în care sentimentul erotic restabileşte calmul benefic. În asemenea ipostaze, poetul realizează mici icoane etnografice: „te iubesc/în in/femei ţes/motive florale/din tine“ (construcţie).
Poetul îşi declară, adeseori, cu candoare, o candoare, de data aceasta, non-incisivă, stângăcia: „mă guvernează, senzual, iubita…/ îmi pune coada măturii în mâna cea stângă;/ea ştie că sunt cel mai mare stângaci.“ (masochism). Finalul acestui text este absolut şocant: „apoi mă sărută ca şi cum m-ar lovi cineva/în moalele capului…“ (idem).
Alteori, probleme controversate la infinit în sfera celor care au studiat evangheliile sunt expediate în terminologie curentă: „în grădina Gheţimani/unul l-a sifonat pe altul…“ (geneza răului).
Texte fundamentale sunt de multe ori răsturnate, ca în aceas­tă versiune inversă a spaţiului mioritic: „sub un picior de plai/sub o gură de rai “ (intenţii şchioape).
Şi aşa, de ici până colo, sentimentul devine rugăciune: „acest supliciu al aerului/care se/mărgineşte/cu spaţiul dintre noi/să se transforme-n/plăceri/de ceruri!“ (supliciu). Ceea ce nu-l îndepărteează prea uşor pe poetul oximoronic de la blesteme (blestem stacojiu).
Că poetul este înclinat spre formula gnomică, o dovedesc şi aceşti „munţi de ocazie“, ca un comentariu la mutarea munţilor de către cei care au credinţă măcar cât un bob de muştar:
„o dată cu înaintarea/în vârstă
nu mai mutăm/munţii…/încercăm să/ni-i facem/prieteni“.
Poetul iubeşte anotimpurile, adoră intimitatea cu universul: „hai să ne spunem/pe numele mic, toamnă!“ (***). Rămas însă la autoservirea acestei vieţi el face în continuare exerciţii lirice care-i vin de minune, şi va face aşa pe mai departe, între sadismul şi masochismul existenţei: „m-am autoservit din această viaţă/aerul respirat nu l-am dat/nimănui/
mi-am ars aripa/pentru a şchiopăta/în zbor“ (autoservire). Inspiraţie binecuvântată.
Controversele cu sine-însuşi şi cu lumea sunt sursa poeziei lui Da­cian Don. Acesta a fost debutul.
Cititorul aşteaptă cartea urmă­toare.
Petru M. Haş