Când examinăm Liturghia, cuvintele şi actele ei, vedem o călătorie rituală desfăşurată cu scopul intrării în prezenţa Împărăţiei lui Dumnezeu, unde toate lucrurile sunt reunite în iubire prin iertare. Fiind o disciplină duhovnicească, Liturghia cultivă dimensiunea preoţească a naturii umane, vocaţia persoanelor, pentru binecuvântarea şi tămăduirea a tot ceea ce ei întâlnesc în viaţa lor petrecută în lume. Spaţiul bisericii ortodoxe, scopul şi funcţiile ei ca templu al prezenţei Împărăţiei lui Dumnezeu, şi toate actele Liturghiei îl readuc pe credincios în mijlocul creaţiei, aşa cum este aceasta în esenţa ei ultimă. Când cineva intra într-o biserica ortodoxă, pătrunde în microcosmosul Împărăţiei lui Dumnezeu. În acest sens, biserica ortodoxa nu este o simplă casă de reuniune, o casă de rugăciune, un loc pentru lecturarea Scripturii şi pentru împărtăşirea învăţăturii prin predică, aşa cum este biserica pentru cele mai multe tradiţii protestante. Mai degrabă, locaşul bisericesc ortodox este un templu, un model iconic al Împărăţiei cerurilor, un spaţiu în care, toate acele persoane, bărbaţi şi femei, ale căror vieţi au fost umplute de har, sunt prezente. Icoanele care împânzesc biserica sunt în acelaşi timp prezenţa vieţilor transfigurate ale sfinţilor şi o aducere aminte a faptului că toate fiinţele umane au fost create „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, create din iubire şi pentru iubire creatoare de comuniune. Icoanele le arată de asemenea credincioşilor că nu sunt singuri pe lume ci se împărtăşesc din viaţa Împărăţiei, o „Împărăţie fără de sfârşit”, deoarece este o Împărăţie care cheamă viaţa la adevăratul ei sens, îndepărtând tot ceea ce răneşte viaţa. Forma arhitecturală simbolică a locaşului de cult ortodox, naosul sau spaţiul central al bisericii și altarul format de interpunerea iconostasului, ne vorbeşte despre Prezenţa Împărăţiei lui Dumnezeu, despre creaţia ce-si redescoperă adevărata natura prin iubire şi despre mişcarea dinamică a vieţii înspre Plinirea Împărăţiei lui Dumnezeu, aşteptată în viitor. Din acest motiv, actele Liturghiei reprezintă o mişcare realizată între naos si altar, lume a Prezenţei, respectiv a Plinirii ce va să vie. Iconostasul nu este o barieră ci o punte ce redă dinamismul specific vieţii, atunci când aceasta este trăită în prietenie faţă de Dumnezeu şi deschisă Lui. Preotul şi diaconul se deplasează prin uşile iconostasului, aducând darurile Cuvântului lui Dumnezeu – Sfânta Evanghelie – şi darurile de pâine şi vin, daruri care unifică lumea prezentă, în care trăiesc credincioşii, cu plenitudinea viitoare a Împărăţiei lui Dumnezeu.

Pe lângă calitatea ei de teofanie, de pregustare a Împărăţiei lui Dumnezeu, Sfânta Liturghie este şi o disciplină duhovnicească, o cale pentru dobândirea sfinţeniei. Când credincioşii intră în biserică, salută icoanele cu sărutul     prieteniei şi cu rugăciune. Această salutare este o recunoaştere a „chipului şi asemănării lui Dumnezeu” regăsite în viaţa umplută de har a sfântului, şi un act de identificare empatică cu toţi cei care trăiesc în Împărăţia lui Dumnezeu. Aşa cum sfinţii s-au străduit pentru a se elibera de acele iluzii care rănesc viaţa, tot astfel credincioşii îşi auto-disciplinează vieţile străduindu-se să recunoască tot mai profund miracolul creaţiei şi să răspundă întregii umanităţi cu compasiune şi dragoste.

 

Teofan Mada

Recomandările redacției