Caracterul și Omenia, două entităţi gemene

0
99

Se zice că într-o discuție aprinsă între el și cardinalul Fesch, Napoleon îl întreabă brusc, în plină zi senină: Vedeți steaua aceea? Nu, îi răspunde cardinalul. Ei bine eu o văd și cât timp voi fi singurul care o vede îmi voi urma drumul și nu voi suporta obiecții! –  a încheiat discuția celebrul corsican.
Recent am parcurs o carte de critică literară despre scriitorii anilor nouăzeci din România. Cartea este o panoramă asupra acestei generații de scriitori. Autorul este un critic și un poet arădean, care locuiește într-un orășel de frontieră, un nume redutabil al literaturii de azi din România: Gheorghe Mocuța. N-am să vorbesc aici critic, analitic despre cartea sa cu „nouăzeciști.“ O vor face cu siguranță literați mai calificați decât mine, mai pe felia lor. Eu vreau să mă exprim în această rubrică doar despre omul  Gheorghe Mocuța. În primul rând precizez că ne cunoaștem din copilărie, noi locuind în același cartier. Lucru care nu înseamnă mai nimic, în afara faptului că ne percepem în viață doar ca participanți fiecare dintre noi după puteri la scrierea textelor sale. Relația dintre noi este mai degrabă de respect, pe lângă cea de amiciție. Cel puțin din partea mea spre el așa este, poate și din cauza (era să zic „datorită“) faptului că sunt un incorijibil și nesuferit timid.
Nu cu mult timp în urmă, pe vremea când strugurii se cereau culeși, am făcut o gafă față de el cât de aici la Sânmartin. Sau mică greșeală sau mică ofensă, nu mai are prea mare importanță. Important este că am „trântit-o“. Că în urma acestei întâmplări am tras concluzia că prietenul meu din copilărie cu care am relații de respect, scriitorul redutabil desprea care fac vorbire s-a dovedit a fi și de un caracter nobil, cum numai oamenii de calitate îl au. Despre ce este vorba?
În acest an, pe vremea când strugurii se cereau culeși, cum zic, am primit la redacție două cărți: o carte a unei poete foarte bune, premiată de Uniunea Scriitorilor de două ori și „Printre nouăzeciști“ a lui Gheorghe Mocuța, carte despre care am pomenit mai sus.
M-am simțit obligat să scriu despre ambele cărți, în două recenzii, în două zile diferite, cum se cuvine, cum este decent. Apoi, fără să-mi explic de ce, am hotărât să scriu despre ambele într-o singură recenzie. Ca și când aș vrea să mă scap de ele. Așa că am înghesuit în același material idei despre cartea de critică și idei despre cea de poezie. Nici n-avea cum ieși ceva prea bun din acest lucru. Dacă poeta m-a felicitat pentru cele scrise, spațiul rezervat ei fiind mai generos, Gheorghe Mocuța n-avea cum să fie mulţumit. De fapt m-am așteptat să mă sune și să mă înjure literar, estetic și neaoș, supărându-se. Avea toate motivele. Dar criticul n-a făcut-o. Din contră, într-o discuție sinceră mi-a reproșat doar felul în care i-am abordat cartea, dar atât.  Apoi Gheorghe Mocuța a continuat să-mi vorbească ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic. Lucru care m-a afectat și mai tare. Scriitorul curticean a dat dovadă de noblețe, a demonstrat că așa cum este un mare scriitor este și un mare caracter.
Vor fi trepăduși care vor spune că nu fac bine că scot în evidență acest lucru, că este neavenit să laud un scriitor cunoscut. Nu sunt de acord cu acest lucru. M-am săturat până peste urechi să lăudăm scriitorii de-abia după ce au murit, făcându-i străzi, festivaluri sau alei. Ar fi cazul să arătăm ca niște oameni normali la cap și să ne bucurăm de existența lor și să-i lăudăm, să-i respectăm în timpul vieții lor de pe pământ. Normal, dacă merită acest lucru.
Chiar cred în asta, așa cum Napoleon a crezut în steaua lui, pe care doar el o vedea.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.