Am crezut că imaginile de groază din casele de copii de pe vremea comunismului nu mai pot fi întâlnite astăzi, după 30 de ani. Acele imagini care prezentau copii legați de paturi sau închiși în cine știe ce debara insalubră, în niște condiții dezumanizate, în care frigul era mult mai prezent decât mâncarea, iar copiii erau uitați pur și simplu. Când se rostea România, primul gând care îi trecea străinului prin cap erau orfelinatele, adevărate măcelării în care carnea era asigurată de destinele frânte a mii și mii de copii. Casele de copii din România nu le lăsau nici cea mai mică speranță celor care ajungeau acolo. Asistentele maternale, cinste excepțiilor, tratau copiii cu dispreț, fără nici cea mai mică urmă de afecțiune, le consumau din hrana zilnică, și așa foarte puțină, sau îi loveau mai ceva ca pe niște animale.

A venit Revoluția și odată cu ea speranța. Și după ani și ani de zile, în care s-a schimbat sistemul, s-au îmbunătățit, într-adevăr, condițiile, am realizat că Revoluția nu poate aduce schimbări și în sufletul omului. Casele de copii au acum parchet, au faianță pe pereți și gresie pe jos, au toalete umane, copiii au ce să mănânce și se pot uita chiar la televizor, dar după trei decenii au rămas aceleași locuri lipsite de afecțiune cărora nu le putem spune… acasă.

Ceea ce pe vremea comunismului animalele cu chip de oameni, pedofilii, considerau casele de copii drept locuri în care își puteau satisface poftele bolnăvicioase, fără a fi trași la răspundere sau unde cu greu puteau fi prinși, astăzi se pare că e la fel. S-au schimbat condițiile, denumirile, poate și birocrația, dar drama copiilor rămâne aceeași.

Suferința copiilor, speranța într-o lume care să îi considere oameni, a rămas neschimbată în condițiile în care sistemul de asistență socială beneficiază de fonduri uriașe. Banii nu se duc însă în sufletele celor care dețin controlul destinelor acestor copii nenorociți de soartă, ci doar în salariile, veniturile, sporurile, casele, vilele, vacanțele și mașinile lor. Încă o dată subliniez: cinste celor puțini, foarte puțini, pentru care viețile acestor copii nu reprezintă doar prilej de câștig.

Ceea ce s-a întâmplat în Casa Vera din cadrul Compartimentului de Case de Tip Familial Sântana, unde doi bărbați, între care și un jandarm, sunt acuzați de abuzuri sexuale asupra fetițelor din casa de tip familial este strigător la cer. Acuzațiile vin din partea unei fetițe care acum este cu măsură de plasament la o familie. Familia respectivă a făcut o sesizare la Parchetul Militar Timișoara, după ce fetița a mărturisit psihologului traumele pe care le-a trăit în casa „familială“. Fata a fost dusă la psiholog după ce timp de aproape doi ani a avut coșmaruri, plângea din senin și era foarte tristă, nu își deschidea sufletul nimănui.

Ține de competența autorităților să stabilească acum în ce măsură sunt vinovați sau dacă sunt vinovați, cei doi bărbați, soți ai angajatelor din casa de tip familial din Sântana, care au fost acuzați de violarea, în mod repetat, a copilelor. Dar în cazul în care sunt găsiți vinovați, sunt de părere că pentru cei doi ar trebui reintrodusă pedeapsa capitală. Nu au nenorocit un copil sau mai mulți, ci i-au luat viața. Și nu o dată, ci de fiecare dată când abuzau de corpul lipsit de apărare al unui copil și așa abandonat de soartă, cu sufletul frânt.

Cazul petrecut în casa de tip familial din Sântana ridică multe alte semne de întrebare. Psihologii care se ocupau de acei copii, personal instruit, nu au sesizat nimic în neregulă? Nu și-au dat seama din comportamentul copiilor, din răspunsurile lor, că ceva ar putea fi în neregulă? Că acel copil suferă? Există două variante, doar două: fie lucrurile se fac de mântuială, într-o rutină nenorocită care condamnă vieți la moarte, fie pur și simplu nu le pasă. Am mai întâlnit și oameni, așa-ziși oameni, care efectiv nu suportă copiii orfani, îi disprețuiesc pentru simplul fapt că există.

Recomandările redacției