La sfârşitul săptămânii trecute am vizitat câteva obiective turistice din judeţul Hunedoara. Printre acestea m-am oprit şi la cetatea Costeşti, una dintre cele patru fortificaţii dacice care înconjoară reşedinţa regală de la Sarmizegetusa. Ca orice turist care se respectă, am lăsat maşina la poalele muntelui şi am luat, la pas, drumul către cetatea Costeşti. Un drum prăfuit şi marcat ca vai de lume, pe alocuri chiar nămolos. La mijlocul drumului, un cioban sau un alt crescător de animale din zonă, a  avut o idee cât se poate de „ingenioasă” pentru adăpatul dobitoacelor: a tras apa de la un izvor printr-un tub de plastic, pe care l-a montat într-o cadă de baie. Astfel, cada rămâne mereu plină, iar surplusul de apă se prelinge pe drum, peste marginile căzii. Mă întreb ce „moacă” ar face turiştii străini care apucă pe drumul Costeştiului, văzând cada plină cu apă la marginea drumului. Oricum, numai poftă de apă proaspătă de izvor nu te năpădeşte, oricât de sete ţi-ar fi… Mai departe, după ce străbaţi o porţiune de drum plină de noroi, ajungi la cetatea de la Costeşti. Un indicator ruginit te dumireşte că obiectivul cu pricina se găseşte în patrimoniul UNESCO, iar mai departe nu există nici un semn, nici un ghid şi nimeni care să-ţi explice câte ceva despre o cetate dacică veche de peste două mii de ani şi, alături de celelalte cetăţi dacice din regiune, unice de acest fel în această parte a Europei. Mai mult, cetatea dacică de la Costeşti este construită pe trei niveluri (etaje) distincte, iar majoritatea turiștilor nu apucă să viziteze decât nivelul superior. De ce? Deoarece nu există nici un indicator care să te lămurească, iar poteca ascunsă, care coboară printre copaci la nivelurile inferioare – printre care și două altare dacice – este plină de șervețele și de resturi de hârtie igienică. Mai departe, poteca este destul de abruptă și fără nicio îmbunătățire – o balustradă de lemn, bunăoară, sau niște trepte cât de cât – astfel că un turist trecut de șaizeci de ani ar face bine nici să nu se încumete. Nu există nicio toaletă, nu există nicio preocupare faţă de turişti, după cum nu există nici o locaţie unde să bei un pahar cu apă. Nepăsarea este la ea acasă, iar perla turistică în vorbire, care ar putea să fie cetatea dacică a Costeştiului a rămas la fel cum au lăsat-o romanii, după ce au ordonat distrugerea ei. Doamne, ce mândrii s-ar putea simţi românii atunci când le-ar arăta străinilor o cetate dacică veche de două mii şi ceva de ani, construită din blocuri mari de piatră perfect şlefuite, cu trepte minunate şi cu şanţuri de scurgere a apei, cu altare de rugăciune şi cu calendare solare cât se poate de exacte. Nicio ţară din jur, pe o rază de o mie de kilometri, n-ar mai putea arăta ceva asemănător, excepţie făcând doar Grecia şi Italia, cu extensiunile lor terito­riale din antichitate. Numai că, la noi, cei care sunt puşi în fruntea culturii sunt străini de neam şi, pe cale de consecinţă, cel puţin indiferenţi faţă de necesităţile patriei. Iar noi ne-am risipit câteva sute de ani energiile, certându-ne unii cu alţii dacă să ne tragem din daci, sau din romani…

Recomandările redacției