de Paul Krizner

„Nu este nici o rușine să te naști prost,
rușine e să mori prost.” Marin Sorescu

Pentru a vorbi sau a scrie despre prostie trebuie oarecum să accepți că ai fost atins și tu de această maladie, în fond și la urma urmei toți trăim cu un gram de prostie în noi, fie că e vorba de prostia naivă, fie că e vorba de prostia acută sau prostie pur și simplu.
Sigur, nu e de loc ușor să accepți ideea că te regăsești într-una din primele cinci categorii de proști pe care cu siguranță îi întâlnești aproape zilnic.
Prima categorie este cea a proștilor care au impresia că știu totul, au răspuns la ori ce întrebare. Poate ți s-a întâmplat să stai la discuții într-un anturaj iar unul să monopolizeze tot dialogul încât să constați că el are răspuns la toate problemele existențiale ale umanității, folosind expresa: „Băi lasă că-ți explic eu”, sau „Hai să-ți spun eu cum stă treaba”. Cu siguranță ați întâlnit astfel de oameni care știu tot și ceva pe deasupra, parafrazându-l pe Givanni Pico della Mirandola.
O altă categorie de proști este cea a celor care recunosc că sunt proști, par cei mai sinceri oameni de pe pământ. Chiar de mici auzim, și chiar repetăm obsesiv celebra expresie: „Băi ce prost am fost”. Aici prostia capătă sens de naivitate, de om credul care se încrede în cel de lângă el, ca mai apoi să-și recunoască prostia.
A treia categorie este a proștilor rigizi, a acelora care țin discursuri plictisitoare, cu un limbaj de lemn, folosind un aer sobru fără să gesticuleze un zâmbet, având o privire fixă și oarecum mortificată, pozând într-o persoană rece, sobră, uitându-se la tine de undeva de sus.
Această categorie o găsești foarte frecvent în cultură, unde personaje care apar peste noapte ca mari oameni de cultură, poartă această mască a sobrietății crezând că dacă au scris un articol, un studiu, o carte care nu are valoare, sunt cineva. Am spus-o de multe ori: scriem mult și citim puțin. Cultura bubuie de atâtea cărți sau compilații care apar doar pentru un punctaj la dosar și încă un lucru, o carte care nu este lansată, chiar criticată (atenție critica poate fi pozitivă sau negativă), nu are nici o valoare ci doar un simplu preț.
Din nefericire scriem prost, sau
prostii, cântăm prost, dansăm prost, vorbim prost sau prostii, gândim prost și uite așa facem lucruri fără să ne dăm seama că le facem prost, pregătind generațiile viitoare să înghită prostiile noastre.
Cât despre politicieni, acest cuvânt nu face parte din vocabularul lor, ei nu sunt proști (glumesc, ei sunt o categorie specială), ei au trecut de această etapă, ei doar manipulează proștii cu pixuri, găleți, calendare, o dată la patru ani.
Cea din urmă categorie și sunt convins că pe viitor vom mai descoperii și altele, este a proștilor parveniți, care-și renegă originile lor încercând să-și modifice identitatea și chiar data nașterii, luându-și o altă mască, trăind o viața fală, paralelă dacă vreți. Această categorie este a politrucilor, a celora care nu au mamă, nu au tată, ca să-și urmărească țelul în viață și anume puterea, după care sunt atât de însetați, emanând un aer fals și un limbaj redus la doar 300 de cuvinte.
Ei și uite așa ne trec zilele printre oameni, printre categorii de proști crezând că poate până la urma scăpăm de ea, dar de toate putem să ne debarasăm doar de prostie nu, ea este eternă cum spunea Albert Einstein: „Două lucruri sunt infinite pe lume, universul și prostia, dar de univers nu sunt sigur.”
Deci dragii mei, haideți să începem postul măcar având gândul că Dumnezeu iartă păcatul și nu prostia. A…și o întrebare retorică așa de final. Proștii intră în Rai?

Recomandările redacției