Luate în totalitate, în România sunt circa 100 de instituţii de control. Într-adevăr, unele sunt instituţii de control intern, altele de audit, multe se abat, însă, asupra cetăţenilor, fie ei persoane fizice sau juridice. Asta la nivel central, pentru că – lăsând la o parte corespondentele lor în teritoriu – mai au şi administraţiile locale, adică primăriile, unele instituţii de control la nivel local. Sunt într-atât de multe încât trebuie să-l reproduc (poate nu exact cu aceste cuvinte) pe unul dintre agenţii economici arădeni: „Sunt perfect «curat», îmi desfăşor activitatea legal, dar ar fi bine să nu am parte mai mult de un control pe zi. Nu de alta, dar cei care se ocupă de acte mai trebuie să lucreze şi pentru firmă, nu doar pentru cei care vin în control”.
Aş lega acest aspect, al controlului excesiv, de… tema mitingului din week-end, organizat de PDL. O temă de altfel generoasă – apărarea statului de drept – luată în derâdere de mulţi, de unii din dorinţa de minimalizare, de alţii din indiferenţă şi de cei mai mulţi din ignoranţă. Când, de fapt, statul de drept este în pericol de a se şubrezi tot mai tare tocmai datorită acestor stufoşenii de instituţii de control care prin oamenii pe care le conduc pot crea o presiune şi o influenţă nefaste, periculoase asupra societăţii româneşti. Clasa politică din România, democraţia însăşi, nu au suficientă maturitate cu tot sfertul de secol care a trecut de la Revoluţie. Poporul român nu are suficiente mijloace de informare în masă care să relateze echilibrat principalele aspecte politice şi administrative, repercusiunile lor asupra societăţii în ansamblul ei. Şi atunci apar aceşti „paznici”, care pot prin influenţa şi presiunea lor să direcţioneze voinţa populară, s-o modeleze după unele interese. Întrebarea – autor este Juvenal (m-a ajutat bunul meu prieten Google – care vine este „Sed quis custodiet ipsos custodes?”. Adică, cine îi păzeşte pe… paznici? Cine controlează organele de control? Cine are interesul? Şi, dacă tot are interesul cineva, oare prin acest control suprem asupra controlorilor nu atentează la statul de drept?
Premierul Victor Ponta poate fi catalogat că îşi doreşte controlul absolut, aşa cum şi Băsescu a fost acuzat de-a lungul celor zece ani de „domnie” la Cotroceni că încearcă să-şi aservească instituţiile statului. Diferenţa este, însă, că Băsescu nu a avut niciodată un „confort” al majorităţii, mai ales în Parlament, faţă de Ponta care de aproape doi ani îşi tot consolidează poziţia de „controlor-şef” al României.
Paşii de acum doi ani nu au fost întâmplători, mai ales în încercarea de a-i limita lui Băsescu, implicit Instituţiei Preşedintelui, aria de acţiune. Înlocuirea Avocatului Poporului şi trecerea Institutului Cultural Român din subordinea Preşedinţiei în cea a Senatului, aparent cele mai „nevinovate” mutări ale puciului estival din 2012, au avut scopuri bine determinate. Avocatul Poporului, spre exemplu, poate sesiza Curtea Constituţională cu privire la neconstituţionalitatea legilor, înainte de promulgarea acestora. Adică poate reacţiona în timp real, până ca o lege, să-i zicem controversată, să parcurgă etapele necesare. Iar ICR a fost luat din mâna lui Băsescu pentru că era un instrument direct şi credibil de a comunica cu Occidentul. Şi, dacă nici cultura nu are credibilitate, atunci cine?
În concluzie, chiar dacă Ponta şi-a mai rărit paşii întru îndeplinirea scopului său, direcţia spre care merge e fără echivoc, inclusiv prin forţarea unei noi Constituţii care să reducă vizibil din prerogativele prezidenţiale.
Teofil Grădinaru
