Cu o sârmă şi-un ciocan

de Victor Sava
Sunt convins că majoritatea dintre dumneavoastră sunteţi familiarizaţi cu celebra expresie conform căreia românul este capabil să repare orice, dacă are la dispoziţie suficientă sârmă şi un ciocan. E cât se poate de evident că expresia reflectă întru câtva adevărul. Ani la rândul societatea românească a trăit, o parte încă trăieşte, departe de standardele bu­năstării occidentale. Aceasta ne-a învăţat să fim creativi şi să ne descurcăm cu resursele limitate avute la îndemână.
Lăsând la o parte lucrurile neplăcute ale acestei stări de fapt, pot fi identificate şi unele avantaje reale ce decurg din lipsurile de tot felul. Mulţi dintre noi am învăţat pe propria piele că uneori poţi face lucruri competitive chiar şi cu resurse limi­tate. Cred că toţi dintre noi putem găsi    exemple elocvente în acest sens. De aceea consider că România încă dispune de un capital uman substanţial, care în cele mai multe cazuri este irosit.
Aşa cum îmi zicea zilele trecute un    prieten, cu toate neajunsurile din România încă există numeroşi profesionişti ce fac cinste propriei comunităţi. Cu toate că o parte dintre ei decid să plece din ţară, unii rămân şi ajută la construcţia societăţii. Deşi prost plătiţi şi de multe ori desconsideraţi, aceşti oameni fac ca tara noastră să se menţină peste linia de plutire.
Sunt convins că în toate segmentele societăţii există suficienţi profesionişti ce-şi practică meseria cu abnegaţie, voi
aminti câteva exemple apropiate de do­- meniul meu de expertiză, arheologia. După cum am precizat şi în alte rânduri, re­sursele neadecvate avute la dispoziţie ne împiedică să utilizăm la maximum po-tenţialul uman din acest domeniu. Cu toate acestea, unii dintre cei ce practică această meserie nu se lasă descumpăniţi de piedicile întâlnite şi încearcă să le depăşească cu brio.
De multe ori arheologii sunt nevoiţi să ducă la bun sfârşit lucruri ce pentru mulţi ar părea ingrate. Practicând această meserie eşti nevoit să fii obişnuit cu efortul fizic, la propriu. Spre exemplu, pentru a identifica un sit arheologic eşti nevoit să baţi la pas zeci de kilometri cu un rucsac în spinare, nelipsiţii bocanci în picioare şi GPS-ul în mână. Am uitat să precizez că aceste drumeţii ştiinţifice se desfăşoară când terenul nu este acoperit de vegetaţie (toamna târzie, iarna şi primăvara timpurie). Totodată în lipsa unei echipe care să te însoţească, străbaţi distanţele singur, în cel mai fericit caz însoţit de un coleg. Aşa că până la sfârşitul carierei eşti nevoit să mergi pe jos foarte, foarte mulţi kilometri în vederea identificării unor urme lăsate de strămoşi.
Cunosc numeroase cazuri, trăite şi pe propria piele, în care arheologii sunt nevoiţi să dea la hârleţ şi lopată de mama focului. Ce altceva ai putea face atunci când nu ai la dispoziţie personal necalificat şi te afli pe un şantier arheologic în compania a doar doi colegi? Taci şi sapă, rămâne singura opţiune.
Odată scoase la lumină artefacte trebuiesc trecute prin câteva procese care asigură supravieţuirea acestora. Curăţarea de pământ, ambalarea, etichetarea lor corespunzătoare şi mai apoi restaurarea pieselor. Poate există şi unele cazuri fericite în care arheologul beneficiază de personal auxiliar, însă deseori tot arheologii sunt nevoiţi să facă aceste corvoade, pentru a salva patrimoniul.
În consecinţă, sper ca într-un viitor previzibil să fie creat un cadru în care profesioniştii români să fie utilizaţi la maximul lor potenţial.