Am un copil. Copilul are 15 ani (vîrsta tuturor înțelepciunilor imposibile și-a prostiilor copilărești-adolescentine posibile). Vorbește limba română încă dinainte de-a se naște. După nașterea-i, prin demnă și neprecupețită abnegație maternă, a-nceput a pălă­vrăgi și-n egliterește. Grădinița și școala primară le-a făcut în germană prin decizie paternă plină de înțelepciune, decizie care are efect și-n liceu – deci limba lui Kant și Goethe și Schiller.
Avînd copilul acesta părinți cu mințile-acasă, deci deschiși spre nou, s-a ales și cu un calculator cît de cît performant – în linia vechii zicale poporane „Să nu moară prost copchilu’”. Rezultatul nescontat (dar previzibil totuși cu un mic efort intelectual, efort pe care nu l-am făcut), este legătura aproape inextricabilă dintre amintitul copil și amintita unealtă electronică și informatică: de i-ar sta-n puteri, s-ar muta cu totul în c:\windows\system32 (încă
n-am trecut pe Linux, dar va urma). Rezultatul scontat s-a petrecut totuși: păcătosul de fiu-meu a-nvățat englezeasca atît de bine încît englezi neaoși îi prezintă scuze pentru greșeli elementare de pronunțare și-i cer consultații și meditații.
Cum umblă el brambura pe cîmpiile infernal de nelimitate ale netului, s-a-ntîlnit în mod virtual (adică sub formă de biți), cu cîțiva năuci de cap asemenea lui (mai multe năuce decît năuci), și-au încropit o gașcă a lor.  Se-ntîlnesc pe Skype și vorbesc englezește de mă dor pe mine fălcile, emigrează apoi toți pe Minecraft și se joacă de-i apucă somnul cu capurile pe birouri sau fug pe DeviantArt și scriu literatură (au dracii ăștia niște talente literare de te sperii, bre, nu alta!), sau desenează (te crucești dacă le vezi desenele și-ți vine să-i bați de să le sune apa-n cap că se risipesc aiurea-n loc să puie mîna pe șevalete, pe peneluri și pe colori și să-l facă de rușine pe Picasso). Din cîte știu eu (informații adunate prin spionare discretă), erau vreo șase din ăștia, puști și puște: fiu-meu – român, un eschimos de prin Alaska, o americancă de prin Ame­rica, o turcoaică din Turcia, o australiancă din Australia și-o austriacă din Austria. Altfel spus, fiecare era de-acasă, nu din emigrație.
Ei bine, gașca asta de zgubilitici frenetici se-adună-n fiecare zi la orice colț de drumeag internet se nimerește și sporovăiesc în engleză despre cîte-n lună și-n lume, numai despre politică nu. Turcoaica nu stăpînește chiar bine idio­mul, dar nu-i bai; nimeni nu rîde de ero­rile-i colosale de acord gramatical, ci toți turuie-nainte de parcă nimic nu s-ar
fi-ntîmplat – și nici n-am auzit să i se fi smintit limbii engleze vreun cot sau vreo gleznă de la șchiopătările lingvistice ale micilor maniaci ai prieteniei și-ai internetului (mici pe naiba, că mîine-poimîine ne trezim că vor nuntă sau cumetrie sau ce le-o mai trăsni prin capete, că le trăsnesc multe!).
Uneori își fac farse de te-apucă mila – însă ei rîd cu gurile pînă la urechi și-și răcnesc cît pot în difuzoare că „Ai heit iu!” și-o iau cu rîsul de la capăt. Ei asta fac: vorbesc în neștire, rîd în prostie și se aiheituiesc cu o nevinovăție aproape soră geamănă cu sfințenia.
Mi-s dragi dintotdeauna copiii, însă gașca asta de derbedei și de derbe­doaice m-a dat gata, mi-a sucit acele busolei contra polilor magnetici și m-a făcut să reflectez preț de-o secundă asupra viitorului speciei umane. Concluzia a fost una singură: ori îi lăsăm pe ei să conducă lumea cu toată sinceritatea pe care-o au cu asupra de măsură – și-o fi bine de tot, ori ne lăsăm pradă politicienilor – și-o fi vai și-amar, că
ne-așteaptă Apocalipsa.
Hai să dăm lumea pe mîinile copiilor, ca s-o salvăm pe lume și să ne salvăm și pe noi odată cu ea – că altă variantă viabilă nu mai este!
Eu promit și jur că voi vota un copil dintre ăștia, oricît de ademenitor m-ar minți credibil un politician sau mai mulți!

Recomandările redacției