Dacian Ţolea prezintă adevărata faţă a primarului Gheorghe Falcă

Evenimentele din ultimele săptămâni de la PD-L Arad i-au determinat pe tot mai mulţi foşti sau actuali reprezentanţi ai acestui partid să ia poziţie în mod public faţă de felul în care Gheorghe Falcă se manifestă în cadrul partidului. Este şi cazul lui Dacian Ţolea, fost subsecretar de stat în Guvernul Boc, care a postat pe pagina sa de facebook un amplu material prin care prezintă adevărata faţă a lui Gheor­ghe Falcă. Prezentăm mai jos întregul articol, aşa cum a fost el scris de Dacian Ţolea.
„Pot garanta și depune mărturie oricând, oriunde, că exact așa cum e prezentat în acest articol (de mai jos) este acest om, că astea sunt metodele sale, că așa arată obsesiile sale în ochii și sufletele celor care îl cunosc cu adevărat.
Din păcate, trebuie să mărturisesc că am avut o perioadă de care îmi este rușine (pe subiectul ăsta, desigur). Plecând din Arad, renunțând la orice funcție publică și activitate politică în orașul meu natal tocmai din cauza stilului și a «viziunii» acestui om, am fost adesea sfătuit să îl las în pace, să nu mai cârcotesc, să nu mai vorbesc despre el. Sau să îmi «rezolv» problemele cu el.
Nu am acceptat niciodată spășit, cu capul plecat, acest lucru, după cum ar face orice soldat disciplinat care execută un ordin. Am replicat întotdeauna, atât celor din grupul foștilor pedeliști din care făceam parte, celor apropiați de Valeriu Stoica, celor ce gestionau comunicarea în partid, dar și celor câțiva miniștri, cu funcții înalte în BPN al PD-L, care mi-au dat sfaturi «înțelepte», că nu am avut niciodată o problemă personală cu acest politruc comunistoid, că nu ne-am certat niciodată, chiar dacă am fost mai mereu în dezacord. Nu ne-am spus nimic de dulce, nu ne-am îmbrâncit, dar, ce e drept, nici nu ne-am îmbrățișat. Nu mai spun că aveam și pile beton în apro­pierea sa…
Am încercat, totuși, să îi fac să înțeleagă cu ce fel de om (politic) au de-a face, dar, în cele din urmă, am acceptat – un timp – să tac, să fac pe diplomatul, să manifest bunăvoință…
Nu m-a impresionat absolut deloc argumentul că e omul Cotroceniului, nici în 2009, nici în 2010, 2011 sau 2012 și nici astăzi, pe final de 2013! Am tăcut mai mult din detașare, din concentrarea pe probleme personale, iar acum chiar îmi pare rău. De ce? Pentru că în tot acest timp l-am descoperit de multe ori în locuri în care nu mă așteptam, în culisele unor proiecte care păreau altfel, în umbra unor oameni și a unor povești care trebuiau să seducă cât mai multă lume, un popor întreg. Aș putea spune că oriunde mă învârteam dădeam oarecum de el, auzind până și de la oameni pe care îi admir spunând, în completă necunoș­tință de cauză, că tipul e genial, că ceea ce a făcut la Arad ar putea fi o soluție de leadership pentru dreapta, pentru PD-L, pentru țară. Oamenii habar nu aveau ce se întâmplă la Arad, dar vorbeau – despre ceea ce eu, unul, știam! – ca despre Petrache Lupu și minunea de la Maglavit. Politicieni celebri și jurnaliști cu mare audiență nu făceau nici cel mai mic efort pentru a afla despre raporturile lui Gheorghe Falcă cu societatea civilă din Arad (a interzis adunările publice și a fost învins în instanță la Strasbourg, la CEDO, de societatea civilă pe care a încercat să o decimeze, să o compromită și să o anexeze, mai târziu ajungând să îi contrapună o așa-zisă societate civilă creată de el, din umbră, la apelul bocancilor), despre stilul maoist de conducere a partidului, el fiind Unicul, Irepetabilul și Eternul în timp ce ceilalți, sărmanii muritori de rând, fie că e vorba de rude, de prieteni sau de simple slugi, sunt rotiți sau epurați după niște strategii doar de el știute, despre cum știe el ce îi trebuie și ce i se potrivește fiecărui om (pentru că are viziune, nu-i așa?!), despre cum interacționează cu Opoziția locală, cu mass-media, despre raporturile sale cu consiliul municipal, cu consilierii săi și cei ai opoziției, despre ce oameni promovează, despre cum se comportă, despre proiectele sale edilitare, despre politica în domeniul culturii, despre fiscalitatea locală, despre viziunea economică a administrației pe care o conduce, despre relațiile sale de familie, averea și biografia sa etc.
Aflând toate acestea și auzindu-l mai nou cum se prezintă ca autentic  om de dreapta, apărător al libertăților și drepturilor civile, al valorilor familiei sau promotor al meritului și competenței, probabil și al demnității personale și al libertății de conștiință, m-am îngrozit de-a dreptul, făcându-mă să realizez cât de mult am greșit jucând pe niznaiul, dar și cât de mult, peri­culos de mult, își dorește, jucând pe ditamaiul! Într-o manieră înfiorător de suprarealistă, care ar trebui să ne ducă cu gândul la vorbele lui Gabriel Liiceanu: «Mizeria oricărei pasiuni politice ajunsă la putere este că are nevoie de soclu, ornamente și cântări, altfel spus de o oglindă în care, privindu-se, să-și poată confirma chipul». (3 eseuri/ despre ură – Humanitas, 2013)
Cine a văzut ultima conferință de alegeri municipale de la PD-L Arad are ce reflecta la aceste vorbe ale marelui nostru filosof, gânditor și moralist, într-o situație care reclamă o permutare, o mică parafrază: «Pasiunea oricărei mizerii politice ajunsă la pu­tere este să aibe mereu la îndemână un soclu, ornamente și cântări, altfel spus o oglindă în care, privindu-se, să primească confirmarea geniului său și a dominației sale».
Îmi este, sincer, rușine de perioada scurtă în care am tăcut, complice și stingher, încurcat și mustrat, în sinea mea, de faptul că tac fiind unul dintre cei ce știu foarte bine ce și cum este cu acest om, ce și cum poate fi cu acest politruc. Încurcat, din nefericire, și de niște complicații în plan personal, care m-au cam tulburat, m-au făcut să ezit în opțiune și acțiune. Am înțeles, însă, că ceea ce (ne) este dat de sus, indiferent cât de împovărător și de nedrept sau nefiresc ar părea, nu trebuie să ne altereze opțiunile și să ne împiedice să evoluăm, chiar și prin nevoință, prin risc, prin expunere dureroasă.
Și cu atât mai puţin să ne împie­dice să spunem adevărul! Mai ales atunci când Răul – aparent mic – pe care l-ai sesizat într-un cotlon, într-un colț de țară nebăgat în seamă, ame­nință să se extindă, să-și întindă ari­pile și să cuprindă, în nebunia și urgia sa, întreaga țară. Când astfel de amenințări beneficiază de complicitatea unor suflete meschine, a unor trufași nerăbdători și ignoranți sau de cea a unor disperați, grav răniți de spinii și de ghearele unor interese și urgențe personale, ale unor patimi orbitoare, indiferent cât de sus ar fi plasați aceștia pe scena publică, e nevoie ca orice Conștiință care cu­noaște adevărul și înțelege pericolul să devină publică și să afirme, să mărturisească, să rostească ceea ce trebuie. Ceea ce le cere – fără să vorbească deslușit – inima celui care nici nu trebuie sa știe…“.