Că sistemul românesc de învăţămînt scoate pe bandă rulantă agramaţi, sfertodocţi şi semianalfabeţi nu mai este de multă vreme, adică de vreun sfert de secol, nici secret, nici noutate, după cum este la fel de adevărat că scoate şi cîteva vîrfuri pe care le pierdem în profitul altora (tributul modern neplătindu-se-n gologani de aur ci-n creiere cu potenţiale uriaşe). Totuşi, vîrfurile astea-s doar covorul înflorat sub care-ascundem o realitate mai mult decît mizeră: avalanşa incredibilă de proşti cu diplome universitare-n buzunare, diplome care ţin loc de orice, numai de valoare nu.

Mă-ntorc în timp ca să revăd trei scene.

Bunicul meu, om şcolit în două clase primare, o mai „altoia” cîteodată pe-o fetiţă care păştea vaca, dar o mai pierdea, şi intra vaca-n tarlaua bunicului. Copila aceea s-a făcut mare, s-a făcut învăţătoare – şi m-a-nvăţat pe mine buchiile. Domnişoară fiind, şi dăscăliţă, bunicul o-ntîlnea pe drumu’ mare, o ocolea cam la trei metri, mototolea pălăria la piept, se cocoşa zdravăn şi mustăcea cu smerenie: „Săru’ mîna, domnişoara-nvăţătoare!”.

Eram elev şi trecusem într-a şaptea; s-a zvonit că va veni-n şcoală, ca profesor, Balaurul – şi-am văzut copii şi părinţi plîngînd de groază. Şi-a venit Balaurul: negru ca smoala, pletos ca vechii daci şi deştept de-i simţeai urmele de la o poştie. De la dumnealui am învăţat eu Limba Română doar în două ceasuri – şi n-o mai pot uita.

Un bărbat oarecare a greşit şi s-a-nsurat (c-aşa greşesc oamenii cîte-odată – şi nu se mai lecuiesc pururea). Era dintr-o familie de oameni normali, cu cîte cinci şi şapte clase. Nevasta ăstuia terminase strălucitor şi strălucit o facultate.  A trecut ceva vreme, şi-l întreabă femeia pe bărbat: „De ce nu-mi spun părinţii tăi pe nume, şi de ce mă privesc cu ochii plecaţi şi nu-mi trec pe dinainte?” „Nu din ruşine fac asta, ci dintr-un respect religios pentru cei cu multă şcoală”, i s-a răspuns.

Dacă bine-mi aduc aminte, înainte-vreme unii rămîneau repetenţi; n-am mai auzit de repetenţi din copilărie; acum toţi sînt premianţi şi geniali (deşi nu pot articula corect o propoziţie). Tot pe-atunci, dacă cineva „intra” la facultate, tot satul îi cinstea neamul pîn-la străbunici şi-i citea popa-n pomelnic „… că vrednic şi deştept urmaş au dat, şi fală satului”.

S-a pierdut respectul pentru şcoală şi pentru dascăl – fiindcă nu mai avem şcoală ci educaţie, şi fiindcă profesorii i-au ucis pe dascăli.

O, dascăli ai mei de mai demult şi de mai de-acum, mi-i dor de domniile voastre cu o dragoste nelecuibilă! De ce-aţi plecat din viaţa-mi ca să-mi răsăriţi în amintiri?

Recomandările redacției