Ca de obicei, am să vă povestec, mai jos o istorioară cu tâlc. Precizez că orice asemănare cu situaţia din România este numai olecuţă întâmplătoare.
Se zice că într-o dimineaţă, stăpânitorul unei cetăţi fu trezit de nişte strigăte care se auzeau din piaţă: Hai la mere! Mere dulci, cum n-aţi mai gustat! Se uită pe geam şi văzu un târgoveţ vânzând mere, înconjurat de o mulţime de muşterii. Trebuie să fie bune merele alea, îşi mai zise mai-marele cetăţii. Îl chemă pe primul său sfetnic şi îi porunci: Ia cinci galbeni şi mergi în piaţă să cumperi mere de la târgoveţul acela.
Primul sfetnic îl chemă pe paharnic şi îi spuse: Uite patru galbeni, du-te în piaţă şi cumpără mere! Paharnicul se adresă, la rândul său, stolnicului: Poftim trei galbeni cu care să cumperi mere de la târgoveţul ăla! Stolnicul îl chemă pe primul străjer, îi dădu doi galbeni şi îl trimise în piaţă. Acesta îi dădu un galben unui străjer din subordine, iar acela se duse la târgoveţ şi îl luă la rost: Hei, ce tot strigi aşa? Ai tulburat somnul mai-marelui cetăţii, iar drept pedeapsă mi-a poruncit să-ţi confisc căruţa asta cu mere.
Zis şi făcut! Întors la şeful său, străjerul se lăudă: Am făcut un târg nemaipomenit! Cu un galben am cumpărat o jumătate de căruţă cu mere. Primul străjer merse la stolnic: M-am târguit, şi cu cei doi galbeni pe care mi i-ai dat am reuşit să cumpăr un sac cu mere. Stolnicul-repede la paharnic: Cu trei galbeni am cumpărat o tolbă întreagă cu mere. Paharnicul dosi jumătate din cantitate şi apoi merse la primul sfetnic: Iată, cei patru galbeni mi-au ajuns doar pentru o jumătate de tolbă cu mere. Iar primul sfetnic se înfăţişă dinaintea stăpânitorului cetăţii şi glăsui: Măria ta, iată, am îndeplinit porunca. Numai că de acei cinci galbeni n-am reuşit să târguiesc decât cinci mere.
Mai-marele cetăţii muşcă dintr-un măr şi cugetă: Hmmm… Cinci mere pentru cinci galbeni… Scump, foarte scump! Şi cu toate astea târgoveţul acela avea o mulţime de muşterii. Înseamnă că lumea o duce bine, are bani. Ia să măresc eu birurile!
De multe ori când trebuie să luăm o hotărâre tranşantă, dură şi fără menajamente se întâmplă să ezităm, punându-ne problema, „dar dacă…“ şi analizând mai mult decât situaţia ar cere-o. Oamenii de decizie se întâlnesc mai adesea cu aceste situaţii, diferenţa făcând-o calitatea umană şi profesională a fiecărui şef.
Cu cât persoana care trebuie să ia decizii este situată mai sus din punct de vedere ierarhic, cu atât greşeala comisă prin luarea unei decizii eronate este mai gravă. Căci una este să suporţi greşeala unui preşedinte al vreunei asociaţii de locatari şi alta este amploarea greşelii unui demnitar de stat, greşeală care ar afecta milioane de cetăţeni.
Chiar la noi, în această perioadă în care disputele politice depăşesc jenant de mult interesele naţionale, hotărârile vreunui conducător sunt luate la puricat (asta-i chiar bine). Problema care se pune este că respectiva hotărâre nu se judecă cu obiectivitate reală, ci cu obiectivitatea ce ţi-o impune apartenenţa sau nu a formaţiunii politice din care provine cel cu hotărârea. Şi nici de acum încolo cincizeci de ani nu o să ştim dacă acea hotărâre îşi avea rostul ei sau ba! E greu cu decizia corectă!
Ana are mere! De unde are Ana mere? Oare Ana n-a furat merele? Ce vrea să facă Ana cu merele? Ce fel de mere are Ana? Dacă Ana are mere, de ce nu le mănâncă ea? De ce Ana ne arată nouă merele? În ce scop? Dubios! Oricum, dacă aude de merele Anei mai-marele cetăţii o să ia măsuri: mai-marele scumpeşte merele!
