De la Doi Mai la cinci ani

Cred că şi acum mai am pe acasă un tricou dintre acelea cu „Doi Mai” făcut cu prilejul Zilei Tineretului, undeva prin 2009. Adică sigur în 2009, pentru că a fost an electoral, iar prietenia Monicăi Iacob Ridzi cu Elena Băsescu era arhicunoscută. Ceea ce a alimentat zvonurile că majoritatea manifestaţiilor finanţate de Ministerul Tineretului şi Sportului au fost cu „dedicaţie” pentru EBA, astfel încât mezina preşedintelui Băsescu să întrunească suficientă notorietate şi suficiente voturi pentru a accede în Parlamentul European. Până la urmă Elena Băsescu a stat cinci ani în Parlamentul European, iar coincidenţa nefastă face ca Monica Iacob Ridzi să fie condamnată să stea tot cinci ani, dar în puşcărie.
Subliniez încă o dată că nu condamnarea unui demnitar este o ştire de senzaţie, ci achitarea lui, atunci când probele sunt evidente. Poate că nu mă aşteptam ca verdictul să fie atât de dur. Estimam undeva la trei ani, poate chiar cu suspendare, dar aceasta este o estimare profană. Sunt convins că judecătorii şi-au argumentat sentinţa suficient, deşi un calcul arată că Adrian Năstase sau Gigi Becali au luat mai puţini ani de închisoare pentru prejudicii considerabil mai mari. În plus, nici în privinţa lui Năstase, nici a lui Becali, nu s-a pus problema recuperării prejudiciului. Poate nu era „la modă” în momentul în care aceştia au fost condamnaţi, poate că nici prejudiciul creat de Monica Iacob Ridzi nu va fi recuperat (la ora la care scriu, sentinţa anunţată era FĂRĂ RECUPERAREA PREJUDICIULUI) dar dacă raportăm pedeapsa la cuantumul prejudiciului, atunci Năstase n-ar trebui să fie încă liber, iar Dan Voiculescu ar fi trebuit să primească o sentinţă „americană” adică vreo 200 de ani.
Repet, nu mă erijez în reprezentant al Justiţiei, sunt convins că pedeapsa a fost aplicată pentru FAPTĂ nu pentru VALOAREA PREJUDICIULUI, acesta putând doar cântări fie ca şi circumstanţă atenuantă, fie ca şi circumstanţă agravantă. Dar încă un amănunt mă intrigă în acest dosar: de ce doar Monica Iacob Ridzi şi încă o persoană au primit sentinţe cu EXECUTARE, în timp ce  alţi zece VINOVAŢI au primit pedepse cu suspendare.
Eu cred că Iacob Ridzi plăteşte tribut faptului că a fost ministru, este o victimă a „telejustiţiei” şi a apropierii de familia Băsescu. Repet, nu mă erijez în „avocat al diavolului”, nici în critic al sistemului de justiţie, ci doar cred că în speţe similare ar trebui şi pedepse similare.
Avem nevoie de o justiţie independentă, avem nevoie ca fiecare, ministru sau simplu cetăţean, să fie egal în faţa legii, dar tocmai acest „egal” mă intrigă. Din speţa Iacob Ridzi” deduc că unii sunt mai egali decât alţii, iar cum e la modă arestarea şi condamnarea VIP-urilor, cu cât numele e mai sonor, cu cât opinia publică e mai indignată, cu atât pedepsele sunt mai impresionante.

Sunt convins că Monica Iacob Ridzi merită să fie condamnată, ar trebui ca principala pedeapsă să fie RECUPERAREA PREJUDICIULUI, dar nu sunt de acord sub nicio formă cu aceste pedepse sinonime cu telejustiţia. Nu de alta, dar până şi presa a beneficiat de faptele, de semnătura fostei ministru. Mulţi dintre cei care acum o condamnă au beneficiat de sume importante – sub formă de publicitate, dar şi sub formă de publicitate electorală mascată – primite tot prin atri­buire directă de la Ministerul Tineretului şi Sportului. Ceea ce iarăşi nu mi se pare normal.
Monica Iacob Ridzi merge la închisoare, este deja întemniţată, sentinţa e definitivă, dar rămân aceste semne de întrebare nu în privinţa vinovăţiei, ci a gravităţii şi, mai ales, a comparării cu alte sentinţe. Repet, cinci ani mi se par mulţi, fie şi dacă ne raportăm nu doar la politicieni, ci şi la „Dosarul Transferurilor”, unde prejudiciul adus statului român a fost mult mai mare şi totuşi nimeni n-a primit o condamnare cu suspendare.