Motto: „Nu există judecător mai ne­drept decât poporul”.

În celebra Noapte a Sfântului Barto­lomeu, în care hughenoții din Franța au fost vânați fără milă de către catolicii care aveau ca slogan expresia „Parisul merită o liturghie”, un băcan pe care nevasta îl înșela cu lăptarul, l-a văzut pe acesta pe stradă și a strigat în gura mare: „Uite, hughenotul!”. Sigur, nimeni nu a întrebat dacă lăptarul este hughenot sau nu, în câteva minute săracul om a fost făcut fărâme de către mulțimea furioasă. Au scris mulți filosofi despre psihologia ma­selor, dar concluzia din motto-ul meu nu aparține vreunuia dintre ei, ci unui autor de romane de capă și spadă, pe nume Michel Zevaco. Nu ași fi făcut această incursiune în istoria Franței dacă nu mi-ași fi amintit de un episod asemănător petrecut în zilele revoluției din Arad. Pe scurt: un fost șef la miliție, la Moravuri, venea de la piață și avea în plasă legume, printre care și niște gulii. Din întâmplare, dă nas în nas cu un infractor notoriu, pe care îl arestase de mai multe ori, dar care, atunci, avea pe braț o banderolă și conducea o echipă de „vigi­lenți” care controla pe toată lumea, ca să depisteze teroriștii. Infractorul țipă: „Iată-l, securistul, milițianul, are în plasă grenade!”. Credeți că s-a uitat cineva în plasă? Nici vorbă, au tăbărât pe bietul om și l-au stâlcit în bătaie. Mi-a povestit că l-a salvat un militar, pe care nu l-a cunoscut, dar care avea, cât de cât, capul pe umeri.
Sigur, nu trebuie să generalizăm, nu trebuie să demonizăm mulțimea, dar nici nu putem accepta ca niște impostori să se ca­țere pe cadavre și să se erijeze în mari revo­luționari, doar pentru faptul că au fost puși să intre în prima linie, să facă pe curajoșii, pe eroii. Un infractor notoriu, care avea 12 kilograme de dosare, a fost scos din arest și pus să facă pe eroul. Culmea, a juns și șef al unei obscure asociații de revoluționari, ba chiar fondator al unui partid! Poporul l-a acoperit cu onoruri, în virtutea faptului că a avut curajul de a înfrunta miliția, securitatea și armata. Știa cineva cine este curajosul, eroul? Nici vorbă, conta doar faptul că el a fost revoluționar. Altul, tot infractor, un escroc, nici nu contează că era de etnie romă, și-a tras o asociație de revoluționari, cu ajutorul confratelui lui de etnie, celebrul Bebe Iovanovici. Fiind locuitor al unei comune importante din Arad, a terorizat administrația locală, a cerut până și luna de pe cer, în numele revoluției. Culmea, a și ținut figura, încă era perioada în care toți erau timorați și sub nicio formă nu ar fi riscat să fie acuzați că sunt contrare­voluționari. Revenind la acuzale nefondate, Dumnezeu știe cât de greu i-a fost lui Voicilă să-i convingă pe oameni să-i elimine pe scandalagiii care voiau să arunce sticle spre soldați, să-i atace și să-i provoace, ceea ce ar fi provocat un măcel cumplit. Au fost cârcotași care l-au acuzat pe Voicilă că a acceptat rearborarea steagurilor cu stemă. Dacă nu ar fi făcut acest lucru, ar fi fost dezastru, pur și simplu i-ar fi privat pe militarii care trecuseră deja de partea revoluției de un alibi folosibil în cazul că revoluția ar fi eșuat. Iar reacția ar fi fost pe măsură, un măcel cumplit. Nu vreau să mai vorbesc despre revoluție, am o singură întrebare: cei care au trădat sistemul și s-au alăturat revoluției, trebuie tratați ca revo­luționari, sau ca exponenți ai comunismului?  

Recomandările redacției