Despre eroi

0
108

Am fost educat, m-am mai educat și eu și-am trăit într-un adevărat cult al eroilor, poate și fiindcă moșii și strămoșii mei și-au lăsat sîngele și oasele pe cîmpurile de bătaie pe care n-au vrut s-ajungă, dar i-a chemat țara, adică Vodă și preaputernicii săi sfetnici, de fiecare dată fiind mințiți că le va fi mai bine, de fiecare dată fiindu-le mai bine celor care nu s-au mai întors nici acasă, nici sub brazdă. Cred și azi cu tărie ce credeam în copilărie (adică ieri): înaintea celui plecat pe front cu pușcociu-n mînă îți pleci fruntea inimii în țărîna drumului și de s-a-ntors sub scut, și de-a fost adus acasă pe scut, iar memoria nu i-o-ntinezi nici de s-ar picura ulei încins pe pielea-ți.
Sentimentul acesta de foarte vechi m-a-ncercat cu violență deunăzi, pe cînd arădenii se-adunaseră spre-a cinsti memoria bravilor bărbați în devenire (niște copii mai răsăriți, prunci cum li se spune prin partea de țară strînsă-n brațe de Carpați), care s-au luat de gît cu inamicul și cu moartea la Păuliș în septembrie ’44 – și-au biruit ei și inamic, și moarte, și viață, și-au biruit de pomană, că niște politruci nemernici le-au știpit pe blazoanele nobile lăturile lor mizerabile chiar în zilele de sărbătorire a jertfelor lor și-a gloriei lor.
Ce s-a-ntîmplat de fapt duminică, 16 septembrie 2018 la Arad? Habar n-am! Tot ce știu e că s-a hotărît să se omagieze faptele eroice ale acelor copii de-atunci cu o defilare militară și cu necesarele și cuvenitele cuvinte de recunoștință care li se datorează din plin. S-a făcut însă că mugurii dihoniei au plesnit în inimile de cremene ale falnicilor politicieni de toată rușinea ai Aradului taman duminică, 16 septembrie – sau poate că plesniseră de sîmbătă, iar duminică au dat lăstari, așa că avioanele de vînătoate și elicopterele care se antrenaseră pentru defilare joi au rămas la sol duminică, iar la ceremonia de recunoștință a fost orice, numai recunoștință nu.
Cu politicienii de azi n-am nimic de-mpărțit, dar absolut nimic, și nici reproșuri n-am a le face, că poți reproșa oareșce numai cuiva care are cît de cît rușine, ceea ce nu-i cazul deloc în cazul de față. Am însă a face unele reproșuri copiilor acelora care-au murit eroic dar absolut de pomană: că nu i-au lăsat nici pe nemți și nici pe unguri să ne ieie țara, ci au apărat-o cu brațele și cu piepturile și cu sîngele și cu brațele lor spre-a le-o pune-n brațe nemernicilor de azi, ălora care duminică, 16 septembrie 2018, în Arad, și-au bătut joc și de viețile lor, și de viețile noastre, și de sacrificiile lor, și de sacrificiile noastre, dîndu-le și dîndu-ne palme rușinoase după ceafă și scuipați demni în obraji.
Asta ați ajuns și asta am ajuns, bravilor soldați ai țării și miri ai morții în septembrie 1944 la Păuliș, arădeni ai nimănuia și români second-hand în 2018: niște nimicuri în fața cărora micile dihănii ideologice cu-apucături de mari javre politice să-și sumețească incisivii și caninii pentru-a ne dovedi cam ce soi de lepădături umane-s ei.
Mă-ntorc însă la stînga-mprejur, dragi ai mei eroi, cu fața-nspre voi și cu dosul spre mizeriile astea detestabile care v-au spurcat cinstirea meritată necinstindu-vă nemeritat, și zic: în veci vă va fi amintirea-n sufletele noastre aici, jos, la talpa țării, iar lor, celor care și-au bătut joc de memoria voastră, blestemate-n veci și uitate ca uitarea să le fie și numele, și urma și sămînța, de-acum și pînă-n purea și pînă-n vecii vecilor, amin.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.