Ieri, stăteam posac în tramvai, spre redacţie, enervat că nu-mi găseam un subiect de tratat pentru Agora. Unul inteligent, de actualitate, cu care să-mi las „paf“ cititorii. Aiurea! Nu-mi venea nici o idee, să dai în bobi nu alta!
La Staţia „Crişan“ urcă un tânăr de culoare, care s-a aşezat pe scaunul de lângă mine. Arăta ca un tânăr normal: cu rucsac, cu căşti în urechi şi cu privirea scormonitoare. L-am privit cu jumătate de colţ de ochi, curios: arădenii nu stau prea des în tramvai lângă un negru. Acesta, foarte degajat parcă nici nu mă vedea. La un moment dat vine din spate un alt tânăr, alb din Gai, probabil. Se salută, ceea ce însemna că se cunosc, după care încep să turuie în engleză degajat. Bag-sama că stăpâneau destul de bine limba lui Shakespeare. Am rămas plăcut surprins. Am fost mândru că un arădean de-al meu vorbea fluent engleza. Habar n-aveam despre ce vorbeau. Doar că, din când în când arădeanul meu rostea câte o zicere românească: „Dacă fugi după doi iepuri nu prinzi nici unul“ sau „Nu tot ce zboară se mănâncă“), după care încerca s-o reproducă în engleză, încercând să-şi facă prietenul să înţeleagă ce vrea să zică. Sentimental cum sunt (nimeni nu-i perfect) am fost emoţionat de lecţia involuntară de patriotism a tânărului român; tânăr pe care unii l-ar fi catalogat, văzându-i vestimentaţia „beton“, drept un şmecheraş de-ăla fără bacalaureatul luat. În fapt era un tânăr normal care se purta asemenea generaţiei lui şi care ştia exact pe ce lume se află.
Involuntar m-am gândit la droaia de tineri sclivisiţi care fac grimase când aud de limba română, de muzica populară în special. Căci socotesc muzica populară românească un lucru înapoiat, depăşit. Nu ştiu ce-i învaţă pe acei tineri părinţii, dar sunt sigur că instituţiile educaţionale şi de cultură fac pentru ei puţin, spre nimic.
Deşi Aradul este o zonă folclorică de interferenţă, acesta s-a impus prin artişti valoroşi. Aceşti artişti ai vetrei folclorice arădene, neinfluenţaţi de hibridul sârbo-bănăţan sau de scârbavnicele manele, au făcut ca Aradul să fie bine rostuit pe harta naţională a folclorului românesc. Oameni ca ilustrul Ioan T. Florea – marele etnomuzicolog, taragotistul şi conducătorul celebrului ansamblu „Rapsozii Zărandului“ Petrică Paşca (ambii din Covăsânţ), soliştii Cornelia Căprariu-Roman, Rodica Ardelean, Mărioara Miclea, Olivia Cotocea-Cotuna, Voichiţa Suba, Aurel Budugan, Malvina Nagy, coregraful Viorel Nistor sunt nume datorită cărora folclorul arădean a fost mereu în frunte, fiind foarte apreciate de specialiştii din domeniu, în frunte cu Marioara Murărescu, marea etnofolcloristă. Şi pentru că am ajuns aici, nu-i putem omite pe Ioan Vodiceanu şi Nicoleta Pavel talentaţi solişti şi realizatori de programe folclorice locale, care promovează cu succes folclorul arădean.
Ei, bine, iată folclorul ar putea să fie un ambasador mai eficient decât politica, ar putea contribui la transformarea Aradului într-un centru cultural major. Nu ar trebui să lăsăm la voia întâmplării ca folclorul, zicerile neaoşe româneşti să fie promovate sporadic, la întâmplare, stând la cheremul întâlnirilor de prin tramvaie. Căci, vorba unui cântec din folclorul contemporan: „Dă la noi şi pân’ la Cluj/Tăţi ficiorii poartă bluji!“
