Se spune că un om şi câinele său au murit în acelaşi timp. Ajungând în cer, au mers pe un drum pietruit cu aur, pe lângă un gard de marmură fină, până au dat de o poartă superbă, construită din perle, ce străluceau sub razele soarelui. Ajungând lângă poartă, au văzut un om şezând în pragul ei. Scuzaţi-mă, unde ne aflăm?, a întrebat omul cu câinele. În Rai, a răspuns celălalt, care era portarul. Putem primi un pahar cu apă? Desigur, răspunse portarul. Intră şi vei primi un pahar cu apă. Singur? Nu poate veni şi prietenul meu, câinele? Regret, răspunse portarul, nu permitem intrarea animalelor.

Atunci omul a decis să renunţe la apă, şi-a chemat câinele şi au plecat mai departe. Tot mergând au ajuns la o poartă mare, de lemn, fără gard împrejur. Un portar stătea rezemat de portal şi citea dintr-o carte.

Putem primi puţină apă, eu şi câinele meu? Desigur, cu plăcere, răspunde portarul binevoitor. Intraţi!

Cei doi au trecut portalul, apoi au băut apă rece din fântâna apropiată cât au poftit, ostoindu-şi setea.

S-au întors la portar. Mulţumim pentru apă, dar unde ne aflăm? În Rai, a răspuns portarul. Omul i-a replicat: am mai întâlnit un portar, şi acela mi-a spus că la poarta lui e intrarea în Rai… Ah, te referi la strada aceea aurită şi cu poarta cu perle? Nuuu, acolo e Iadul! Şi nu vă pasă că cei de acolo se folosesc de numele vostru, spunând că la ei este Raiul? Nu, i-a răspuns portarul de la intrarea în Rai. Noi suntem bucuroşi că ei îi păstrează pe toţi aceia care sunt de acord să-şi părăsească prietenii şi să-i lase afară!

Aveam şi eu odată, un prieten. Ne-am ajutat foarte mult în viaţă unul pe altul. Nu ne aveam ca fraţii, nici ca surorile, dar ne aveam bine. Ne întâlneam destul de des, lucram la ziare diferite. Odată, prin anii 90, am purtat chiar un destul de lung dialog pamfletar, pe temele fierbinţi ale acelor ani. (Prietenul meu era şi este şi un bun poet. Acum scrie proză scurtă de mare concentraţie literară). În ziarul la care lucra atunci îmi dedica nişte pamflete teribile. Mă făcea terci. Îi răspundeam pe măsură, făcându-l şi eu terci, amândurora plăcându-ne teribil pamfletele şi terciul. Între două pamflete ne întâlneam la un coniac şi le comentam aprins, ca doi prieteni, mai adesea ciondănindu-ne şi râzând copios de metaforele specifice pamfletului pe care le foloseam unul împotriva celuilalt. Apoi ne continuam dialogul pamfletar, fiecare în ziarul la care lucra.

Am înţeles fiecare dintre noi diferenţa dintre apărarea orientării ziarului la care lucram şi apărarea unei prietenii.

După un timp prietenul meu a plecat pentru câţiva ani în Germania. Ne-am scris (pe atunci se mai scriau scrisori), am ţinut tot timpul legătura. Apoi prietenul meu a venit acasă, angajându-se la alte publicaţii decât cele la care lucram eu.

Acum prietenul meu este tot ziarist, dar nu mai scrie cuvinte. Sau le scrie, dar le transformă în imagini.

Aveam şi eu odată un prieten. Aveam, şi mai am. Numele lui? Ştiu, dar nu-l spun…

 

Recomandările redacției