„Teatrul este un adevăr asumat al celor ce au curajul de a merge pe sârmă“

– D-le Bogdan Costea, v-aţi născut şi aţi copilărit în Arad, fiind fiul regretatului actor Ion Costea. Acesta – Domnul Jean, cum îi spuneau apropiaţii – a slujit scena Teatrului Clasic „Ioan Slavici“ Arad zeci de ani. Foarte admirat de iubitorii de teatru, unul din „Cei trei crai de la răsărit“, Ion Costea a fost actorul care a înnobilat scena arădeană. Bogdan Costea, cum a fost să fiţi fiul unui asemenea artist? Cât şi ce aţi luat de la Domnul Jean?

-Îmi amintesc acei ani cu drag. Erau anii în care îmi doream să devin, anii în care îmi canalizam energiile adolescentine spre ceea ce urma esenţial în viaţa mea. În anii în care îmi finalizam studiile din ciclul gimnazial eram animat de dorinţa, neştiută nici acum, nici atunci, de a mă forma ca medic… Şi, nu orice fel de medic, ci unul „de medicamente”… asta era în capul unor frumoşi visători ai acelor ani… pentru că nu eram singur… îl aveam alături pe unul dintre cei mai buni prieteni care năzuia spre acelaşi ţel. Am folosit rândurile de mai sus pentru a crea un preambul a ceea ce urmează să istorisesc. Au urmat anii în care am decis să mă înscriu în trupa de teatru a doamnei Emilia Dima-Jurcă. Au fost ani frumoşi, ani în care am deprins ceea ce tatăl meu, acasă, îmi istorisea „în doze mici”, foarte bine drămuite pentru a nu crea „tentaţia” viitoare, aceea de a „derapa” spre actorie. Dacă e să răspund cum a fost să fiu fiul unui asemenea artist aş răspunde scurt: onorant, provocator şi pilduitor. Ce am luat? Am luat dorinţa de a fi onest, corect şi performant. Ordinea o poate stabili orice situaţie în care m-am găsit sau mă voi găsi.

– În timpul liceului aţi făcut parte din trupa de amatori „Teatrul Veşnic Tânăr“ condus de actriţa Emilia Dima-Jurcă. Trupă în care activau tineri foarte talentaţi, cu câţiva dintre ei ajungând să fiţi coleg la Teatrul Clasic „Ioan Slavici“. Vă rog să evocaţi acele momente.

-Vedeţi, această „rădăcină” numită „Teatrul Veşnic Tânăr” a dat roade pe termene diferite. De aceea, aici, la Arad suntem o „fibră” a acestui „produs teatral” care a fost iniţiat şi dezvoltat de „Doamna Emi”. Vorbesc de acest aspect pentru că mai toţi actorii arădeni, de obârşie, ai teatrului, suntem „marca înregistrată” ai şcolii doamnei Emilia Dima-Jurca. Au fost acele frumoase performante ale făuritorului de vlăstare de teatru, care, astăzi au devenit nume de referinţă în teatrul românesc. Aş vrea să fiu foarte permisiv şi să enumăr membrii trupei „Teatrul Veşnic Tânăr” din vremea anilor ’80, care au fost reali susţinători ai artei dramatice de amatori ai Aradului: Eugen Beleş, Nora Sas, Nora Bede, Claudiu Oblea, Romulus Căprariu, Nicu Mihoc, Dorina Darie, Zoltan Lovas, Lăcrămioara Szlanko, Aurel Pit, Elena Ivaşcu şi mulţi, mulţi alţii cărora le cer scuze pentru faptul că nu au fost amintiţi nominal, aici, dar, ei sunt în sufletele celor pe care i-au încântat cu evoluţiile lor. În orice caz, şcoala de teatru arădeană produce şi azi. Semn că oraşul nostru este un generator artistic, un mediu fertil evoluţiei artistice teatrale.

– După absolvirea institutului de teatru, alături de activitatea de actor aţi activat şi ca prezentator tv, devenind foarte cunoscut şi simpatizat în Arad. Dvs aţi făcut atunci presă vizuală, sau aţi interpretat un rol?

– Acest „apendice” profesional numit – „crainic de ştiri”, „moderator”, „entertainer” – s-a dezvoltat firesc după cum a evoluat şi mass-media vizuală în România post decembristă. Ea caută oameni, iar oamenii au apărut… Eu am fost unul dintre hărăziţi. Nu pot spune că am căutat cu tot dinadinsul să fiu „pe sticlă”….„Sticla” m-a vrut, m-a cerut… Şi spun asta pentru că, iată, la aproximativ 20 de ani de când sunt pe ecran, încă mă simt bine şi acolo. Cât despre rol… Nu. Nu e vorba de un rol. E vorba de o latură a felului în care poţi şi ştii să fi credibil. În rest, mai putem aminti perfecţionare, adaptare şi nevoia de a fi mai bun.

– În prezent sunteţi actor şi director la teatrul arădean. Actorii sunt nişte oameni sensibili, care pun mult suflet, sunt orgolioşi, pătimaşi. La rândul lui, teatrul este un complex: gestionarea exactă a problemelor financiare, montări de noi piese, colaborări, planuri de viitor, organizarea de festivaluri, turnee… Cum vă descurcaţi?

Teatrul este un conglomerat, o „lume”. În teatru sunt oameni, orgolii, izbânzi, nereuşite, ipocrizii, invidii, urcuşuri şi coborâşuri şi pe lângă acestea,  sensibilităţi. Teatrul nu este un joc, o „joacă de copii”. Teatrul este o teribilă „monedă” ce schimbă vieţi, destine. El este un adevăr asumat al celor ce au curajul de a merge pe sârmă.  Toate aceste lucruri participă, alcătuiesc viaţa noastră de zi cu zi. Dacă ar fi să vă răspund foarte tranşant, aş spune aşa: viaţa din teatru este la limita între a iubi cu patimă şi a te sacrifica fără a te a mai uita înapoi.

– Care au fost cele mai importante momente ale stagiunii care tocmai s-a încheiat?

-Oooo, păi au fost câteva. Teatrul Clasic „Ioan Slavici” Arad a marcat 65 de ani de la primul spectacol al trupei Teatrului de Stat Român, în 3 noiembrie 1948, când am reuşit să organizăm o seară de gală a teatrului arădean la care au fost prezenţi actori, regizori, tehnicieni ai teatrului din vreme, alături de cei care activează astăzi. De asemenea, am organizat cele 3 festivaluri de importanţă internaţională, au fost participări la festivaluri de teatru din ţară şi străinătate, proiecte proprii tradiţionale şi în premieră, premiere, debuturi şi alte evenimente.

– Ce rol v-aţi dori, ca actor, în stagiunea ce vine, rol pe care-l visaţi de o viaţă?

-Mi-aş dori un rol pentru care un regizor, oricare ar fi acela, ar veni la mine şi ar spune aşa: „Bogdan, în spectacolul ce îl voi monta, am nevoie de tipologia ta de actor. Spectacolul îl voi face oricum, dar cred că momentul meu şi al tău pentru textul acesta este acum şi aici”. Aceste cuvinte m-ar convinge, fără alte întrebări suplimentare.

– De regulă trupele de teatru merg în turnee… Căruţa cu paiaţe… Unde merge Teatrul Clasic „Ioan Slavici“ Arad?

-Teatrul arădean va avea turnee în diverse oraşe în stagiunea următoare. Voi aminti succint următoarele: Festivalul Internaţional de Teatru Scurt Oradea – 2014, spectacol la Teatrul Naţional din Belgrad în cadrul Protocolului de colaborare TN Belgrad-TCIS Arad, spectacol la Pecs, în cadrul proiectului „Arad-Pecs – oraşe înfrăţite”, spectacol în coproducţie cu Teatrul Regional Bursa (Turcia) şi participare la Festivalul Internaţional al Teatrelor din Ţările Balcanice, Bursa 2015.

– Municipiul nostru candidează pentru titlul de „Arad-Capitală Culturală Europeană“. Ce ar trebui să facă teatrul dvs pentru atingerea acestui obiectiv?

-Acest onorant şi motivant obiectiv trebuie să găsească orice instituţie de cultură a municipiului nostru într-o competiţie cu sine, în primul rând. Cu cât vom fi mai determinaţi de a produce emulaţie creatoare în sânul conştiinţelor concetăţenilor, cu atât vom crea acel reflex sănătos în a deveni factori de interes cultural, progresist şi captivant. În rest, capacitatea de a convinge se afla în noi. În voinţă şi credinţă!

-Mulţumesc pentru discuţie domnule Bogdan Costea!