Dialoguri Deschise cu actorul Doru Nica

0
171

„Într-un actor trebuie să se oglindească tarele celor care se joacă cu destinele oamenilor “

doru nica generic

– Doru Nica spune-mi care îţi este începutul pe această lume? Unde ai făcut primii paşi în viaţă?

-Făcând uz de tradiţionala sintagmă, „am văzut lumina zilei noaptea“ într-un sfârşit de iunie al anului ’53 din secolul trecut în Chişineu-Criş; localitate cu care n-aveam nici o legătură, domiciliul alor mei fiind în Arad; dar tata, militar de carieră, era detaşat cu serviciul aici şi în timpul unei vizite a mamei am ţinut morţiş să văd localitatea. Mi-a plăcut, am mai stat şapte zile şi apoi ne-am întors la Arad. Unde am făcut de fapt, primii paşi când m-am dat jos din maşină, mijloc de transport care se inventase deja. Odată cu mine s-a născut şi un vizionar politic de excepţie, eu apărând la trei luni după ce marele Stalin a fost detaşat cu munca din marele imperiu rus, în marele imperiu al lui Scaraoschi. Asta în semn de dizidenţă politică infantilă.

Lăsând gluma la o parte, primul şut în fund l-am luat de la un soldat sovietic din Armata Roşie, care eşalonat, din ’58 părăsea ţara. Nu ştiu cu ce l-oi fi supărat, dar s-a gândit să mai facă o faptă de arme înainte de a ajunge la mă-sa Rusie. Mi-ar fi plăcut ca acel soldat să fi fost Gorbaciov, că tot se zvonea că ar făcut armata în RPR – Republica Populară Română, carevasăzică.

 

– Când, în ce împrejurare ţi-ai dat seama că eşti chemat să faci roluri pe o scenă şi nu, bunăoară, şuruburi într-o fabrică?

– Din fragedă pruncie cei din jurul meu au observat că dovedesc o fantastică dibăcie în ale neîndemânării. Dacă aş fi lucrat în vreun atelier accidentele de muncă ar fi înregistrat o escaladare fără precedent.

Şi acum, dacă într-un spectacol de teatru sau într-un film ar trebui să schimb un bec, ar fi nevoie să fiu dublat de un cascador. Dar să revin la întrebare! Pot spune că nu doar o împrejurare anume m-a dus în munca asta. Eu am deja convingerea, după atâţia ani, că nimic în viaţă nu este întâmplător. Noi când venim, de unde venim, avem de îndeplinit în această existenţă, o misiune. Şi atunci se naşte un întreg şir de întâlniri deloc întâmplătoare. Şi de coincidenţe – credem noi. MARELE CREATOR – te rog scrie cu majuscule – nu lasă nimic la voia întâmplării şi de aceea vom da seama la Judecata de Apoi cu ce am făcut bine sau rău.

Bunăoară în cazul meu, fireşte că totul a început din lecturi, spectacole văzute şi două întâlniri care îţi schimbă total sensul vieţii. În frumoasa perioadă a liceului, am avut bucuria să-mi fie dascăl de limba română d-na Otilia Hagău; căreia şi prin acest interviu îi transmit tot respectul şi gratitudinea, mai cu seamă că anul acesta au sărbătorit cu d-l profesor Gheorghe Hagău o cifră superbă şi rotundă de ani de căsnicie. Le mulţumesc şi le doresc mulţi ani în continuare cu sănătate şi bucurii.

D-na Dagău mi-a dat primul imbold. Apoi cei care m-au oprit la propriu pe scenă au fost Olimpia şi George Didilescu. Doi actori care au fost fondatori ai acestei instituţii care astăzi se numeşte Teatrul Clasic „Ioan Slavici“ Arad. Asemenea oameni şi caractere îţi marchează destinul şi nu ai cum să uiţi vreodată acest lucru. Aşa cum citeam recent pe Facebook cu plăcere formularea: „Clanul Didilescu“ – fireşte, pozitiv. După iluştrii părinţi a venit rândul fiului, Florin Didilescu. Acesta a înfiinţat AMIFRAN, cea mai veche şi de valoare mişcare teatrală de după ’89, cunoscută în toată lumea. Apoi au venit fetele lui Florin, regizoarea Liana Didilescu şi actriţa Alexandra Didilescu. Cu aşa „CLAN“ ar fi mândru orice oraş. Se spune că băieţii moştenesc multe calităţi sau defecte de la mame şi aici cred că mă încadrez şi eu. Mama, pe care am iubit-o enorm, avea calităţi vocale excepţionale.

 

doru nica-decupat– Lumea te cunoaşte ca pe un mare amator de sport, mai cu seamă de fotbal. Cum ai ajuns să interpretezi rolul unui crainic pe Stadionul UTA? A fost doar un rol?

– Petre Don, la mine fotbalul nu mai este de mult o pasiune, s-a transformat deja în viciu. Când ai avut de mic în oraş o echipă ca UTA, cu jucători de legendă, când ai cochetat cu mingea, când erai amic cu mulţi dintre jucătorii mari, când ai ajuns să le cunoşti caracterele, într-o perioadă când banul era pe planul doi şi doar pasiunea îi ducea spre performanţe imposibile azi, nu ai cum să nu iubeşti o astfel de echipă. Acum nu mi-e clar dacă această echipă mai există sau nu. Stadionul e clar, nu mai există! Vreau să-ţi spun prietene drag că în momentul în care am văzut totul demolat pe acest stadion de legendă, am mai murit o dată în mine. Petchowski, Broşovschi şi toţi ceilalţi… Am lăcrimat şi minute bune pe retină rula un film magic al marelor meciuri la care am asistat. Totul într-o ordine deloc întâmplătoare. Se spune că muribunzii îşi retrăiesc în ultimele clipe filmul vieţii.

– Doru Nica eşti cam trist…

– Da, dar pentru mine UTA nu a murit, Bătrâna Doamnă s-a dus să se reculeagă pentru o vreme în Templul Fotbalului.

E trist şi ruşinos pentru un oraş de talia Aradului ca o astfel de echipă să încapă pe mâinile unor vagabonzi interlopi, infractori etc.

Poate formaţia actuală să fie una de succes. Le doresc mult noroc! Am petrecut clipe de neuitat pe acest stadion, alături de oameni de neuitat. Poate cu umilele mele resurse oi fi contribuit şi eu la actul sportiv. Cert este un lucru: am pus mult suflet şi niciodată nu aş fi reuşit să despart apele de uscat, crainicul de suporter. Şi în sânge, globulele sunt tot albe şi roşii.

Acum totul devine amintire, una totuşi, frumoasă pentru că timpul spre norocul nostru are calitatea asta fantastică de a decanta binele de rău, frumosul de urât şi la final ca în orice operă artistică învinge binele.

 

george-astalos– Povesteşte-mi frumoasa ta aventură cu spectacolul „Pe muchie de şuriu“ scris de George Astaloş, regizat de Sabin Popescu şi jucat de tine. Spectacol de mare succes!

– O tristă coincidenţă face ca dialogul nostru să aibă loc la câteva luni de când maestrul George Astaloş ne-a mai părăsit odată. Dacă în ’71 ne-a părăsit pentru Franţa şi gestul său era unul firesc în contextul social de atunci, în această primăvară ne-a părăsit pentru totdeauna. La aflarea tristei veşti, deloc întâmplător, mi-a venit în memorie ca un flash arbitrar ultimele versuri pe care le rosteam în spectacolul lui:

„Spune-i mamei lui că fiul

Şi-a găsit în zori târziul

Când o stea stătea să cadă

Fără ca nimeni s-o vadă

Şi c-a lui era căzută

Dintr-o apă ne’ncepută

Din apa de apă vie

Care nu a fost să fie.“

Am avut bucuria să-l cunosc personal. A fost prezent la premiera noastră şi aproape că nu-i venea să creadă că noi am dat valenţe dramatice unui volum pe care-l credea de poezie. Un om de un farmec extraordinar. Era încântat de ce-a văzut şi avea în gând nişte proiecte superbe cu spectacolul nostru. Dar nu mai intru în amănunte de ce au eşuat, pentru că m-aş mai întrista odată.

Important e că l-am jucat vreo şapte ani. Până cineva a considerat că e destul şi a tras frâna de mână din mers, sau ca să rămân în lumea „Regelui argoului“ cum era numit George Astaloş, a mânărit. Suntem obişnuiţi în zilele noastre. Nu ne mai miră nimic. Revenind la spectacolul care în ultimă instanţă era unul de echipă, am lucrat cu mare bucurie şi plăcere cu Sabin Popescu şi cu Călin Stanciu, dar fără muzica prietenului meu, Ilie Stepan ne-ar fi lipsit un organ vital. S-a întâmplat totul frumos şi firesc şi parcă acum, pe spartul târgului – în ceea ce mă priveşte – parcă l-aş mai juca o dată. L-am jucat până şi la Penitenciarul Popa Şapcă din Timişoara la invitaţia lui Nelu Băla, un jurist de excepţie, care era şi directorul Direcţiei penitenciarelor. Au fost experienţe frumoase. Cu prietenul Sabin Popescu am lucrat multe spectacole, dar nimic nu era cu premeditare, totul decurgea firesc şi parcă avea un timp al lui şi ne cam ieşeau. Este mare lucru să fii pe aceeaşi lungime de undă în actul artistic şi să laşi deoparte orgolii aiurea.

Regret şi acuma că nu am reuşit să mă mai întâlnesc cu maestrul Astaloş, cu care mai vorbeam la telefon şi care îmi promisese un text la care ţinea mult. Este dezavantajul provinciei şi al distanţelor, plus că el alterna şederile la Paris cu cele din Bucureşti. A lăsat urme şi în literatura franceză. Era membru al PEN Clubului şi a fost propus la un moment dat pentru Premiul Nobel. A avut la rându-i o viaţă tumultuoasă. Să nu uităm că în adolescenţă a avut o scurtă experienţă penitenciară, la maturitate ajunge ofiţer de carieră şi după ce renunţă în favoarea scrisului, pleacă în Franţa unde printre altele scoate un dicţionar argotic al limbii franceze. Mi se pare fascinant, dacă nu chiar halucinant. Odihneşte-te în pace nea Gigi!

DORU NICA– Poate fi un actor oglinda societăţii în care trăieşte? Îl influenţează pe actor în viaţa sa privată rolurile interpretate de el pe scenă?

– Întrebarea pe care mi-o pui este precum cafeaua din plic 2 în 1, dar cel puţin la partea a doua nu aş dori să-ţi răspund, dar cum zarurile sunt aruncate… Un actor are obligaţia să fie oglinda societăţii, ăsta-I rostul lui. E şi unul din motivele pentru care n-a fost, nu este şi nu va fi iubit de mai marii vremii. El este oglinda lui …sescu, …onta, … drea, …nnis etc. El niciodată nu trebuie să fie o oglindă veneţiană în care să ei să se vadă frumoşi şi curaţi. În el trebuie să se oglindească tarele celor care se joacă cu destinele oamenilor. Crezi, Petre Don, că suntem iubiţi? Aiurea, nu vezi că în cazul unor măsuri de austeritate suntem printre primii loviţi? Nu aş fi vrut să rostesc cuvintele astea, dar sunt purul adevăr. Salariile de azi ale actorilor sunt mai mici decât în perioada comunistă. Nu sunt un aiurit mercantil, dar să mă ierte Dumnezeu, când văd cu cât e plătită o paraşută pe post de consilier la nu ştiu ce cabinet, care duce parcă bătălii la baionetă cu limba română îmi vine să întreb şi eu ca un prost: De ce?

Eu nu am leafa într-o lună, cât lasă asta într-o oră la un club de fiţe. De noi îşi mai aduc aminte în campanii electorale, la capitolul promisiuni şi acolo rămânem. Nu mai continui că iar mi se ridică tensiunea, ce altceva la vârsta asta, că vorba aia şi păr mai am de două duşuri şi mă piaptăn cu prosopul.

– Bine, hai să trecem la partea a doua a întrebării

– La a doua parte a întrebării… Cam ezit să-ţi răspund… Cel puţin în cazul meu am oarece rezerve în a-ţi răspunde. Nu numai că rolurile influenţează viaţa privată, dar aproape că intrăm în domeniul paranormalului. Am făcut o inventariere a ultimilor 15 ani şi pot spune că – nu dau procentul că te sperii – am trăit multe din păţaniile personajelor, dar din păcate doar trăirile mai puţin fericite. Atunci revin şi repet că nimic nu e întâmplător în existenţa asta sau în concediul pe care ni l-a oferit Dumnezeu pe pământ.

– Doru Nica spune-mi te rog sincer, cât de important crezi că eşti în complexul angrenaj al Teatrului Clasic „Ioan Slavici“ Arad?

– Dacă mă întrebai altădată aşa ceva aş fi dat un răspuns de convenienţă, sau mimând o exagerată modestie.

Acum sunt în măsură să-ţi dau un răspuns cât se poate de matur şi de elaborat.

În complexul angrenaj, ca să te citez exact, al Teatrului Clasic „Ioan Slavici“ Arad, la ora la care vorbim, am importanţa unei cămăşi de copil în garderoba unui adult, sau a unei tonete de îngheţată în Groenlanda.

MMII– Hm! Scriitorul Mircea M. Ionescu, părintele „Filozofiei băşcăliei“ a scris o piesă special pentru tine, intitulată „Freud şi bunul Dumnezeu“. Piesa a vut un succes răsunător. Cum a ajuns Mircea M. Ionescu să scrie o piesă special pentru tine? Povesteşte-mi, fără modestii leşinate.

– Ca să vorbesc despre acest OM nu ţi-ar ajunge un număr din ziar, nu doar o pagină. Sunt întâlniri în viaţă pe care nu le poţi pasa atât de simplu (uite că intru iar pe tărâmul fotbalului). De Mircea M. Ionescu mă leagă o prietenie de 35 de ani, de când tineri fiind, debuta la Arad ca dramaturg cu „Centrul înaintaş s-a născut la miezul nopţii“. Este arhicunoscută povestea, nu mai insist, dar după o luptă de 48 de ore cu un adevărat sistem, deşi interzisă, în doar două ore ne-am mobilizat şi premiera de mare succes a avut loc la 13 mai 1979.

Absolvent de flozofie, gazetar sportiv şi excepţional dramaturg cu multe premii la activ, ultimul în martie acest an, premiul naţional de dramaturgie cu „Puşlamaua de la etajul 13“, Mircea este în primul rând un OM de o nobleţe şi căldură sufletească rar întâlnite în zilele noastre. Am avut bucuria să-mi încredinţeze acest text. L-am primit cu emoţie şi cu multe spaime să nu clachez. Se spune că Bunul Dumnezeu m-a ajutat şi lucrurile nu au stat în final deloc rău. La ora premierei, ca de altfel şi acum, condiţia mea fizică nu era la parametrii doriţi, dar sper să mi-o pot recăpăta cât mai curând şi lucrurile să intre pe pe un făgaş cât mai normal. (Fiind foarte bolnav, pe parcursul întregului dialog Doru Nica a făcut un efort supraomenesc să fie lucid, spiritual şi uneori chiar cu umor, n.mea).

La acest text la care am lucrat cu mare bucurie, am beneficiat de excepţionalul aport muzical al prietenului Ilie Stepan şi de scenografia superbei şi talentatei noastre colege, lituanianca Indre Colta precum şi asistenţa de regie a Oltiţei Blaga. Sper că într-o bună zi se va relua spectacolul şi am convingerea că îi voi găsi încă multe valenţe ascunse, pentru că e acel gen de scriitură, ca vinul bun, cu cât stă la maturat capătă valoare. Vorbind acum de Mircea M. Ionescu, realizez că ultimele noastre două întâlniri din Bucureşti – la prima mi-a înmânat textul – au avut loc la Gara de Nord. Ce chestie!? Gara înseamnă sentiment, întâlniri şi despărţiri, înseamnă VIAŢĂ!!!

– Se tot vorbeşte despre candidatura Aradului la titlul de Capitală Culturală Europeană. Oficialităţile locale, instituţiile de cultură, partidele politice îşi doresc acest lucru, s-au exprimat în acest sens chiar şi în presă. Care este părerea ta despre acest aspect?

– Bună!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.