Dialoguri Deschise cu actriţa Dorina Darie Peter

0
139

„Sunt în continuare sensibilă la tot ce-nseamnă atingere umană. Sub toate formele“

Dorina Darie decupată

-Dorina Darie Peter, eşti una dintre actriţele de forţă ale teatrului arădean,  acel tip de actriţă care se topeşte în personaj, mulându-se pe partea dinlăuntru a învelişului lui. Ei bine, acest artist la maturitate acum, a avut o copilărie fericită? Cum a fost copilăria ta?

– O, Doamne, să ştii că despre ce iubesc cel mai adânc mi-e tare greu să vorbesc. Nu ştiu de ce. Aşa sunt.

Şi când mă-ntrebi de copilărie, mă-ntrebi şi de-ai mei şi e greu… chiar greu… mă-nduioşează prea mult. Nu pentru că ei nu mai sunt în carne. Asta înţeleg şi ştiu că nu se poate la nesfârşit, că vine un timp pentru toate. Ei sunt acum fiinţe de Lumină şi mi-e foarte bine cu ei şi-aşa. Sunt cu mine tot timpul, s-au prelungit în copilul meu… Dar, toată frumuseţea legată de ei, cumva mă muteşte… e prea de tot a mea şi numai a mea ca să spun lucruri. Mi s-ar părea că flecăresc.

Copilăria mea a fost frumoasă şi luminoasă şi fericită datorită lor. Şi cu ei. Am fost un pui foarte legat de cuibul lui, în care trăia atât de protejat. Şi mi-a fost greu un timp când a venit vremea să stau pe propriile-mi picioare. Sincer, aş copilări şi-acum de s-ar putea…

N-am fost un copil ţinut pe palme şi-alintat. Ba dimpotrivă. Dar, am fost foarte dorită şi iubită. Am simţit asta mereu. Încă o mai simt. Mare noroc.

Mama a fost zâna mea bună, m-a susţinut în drumul meu, anevoios la un moment dat, către actorie, cu o determinare fără limite. A fost un moment când ea şi-a dorit mai tare decât mine să devin actriţă. Poate, cine ştie, vrerea ei a fost ascultată atunci când am luat admiterea.

Mama a fost întotdeauna punctul de stabilitate pentru mine. Temelia. Mă-mpământa când umblam prin nori. Are puterea asta şi acum, e de-ajuns să o privesc în vreo fotografie. Tot ce e trainic în mine, vine de la ea. Iar Ana, fata mea, îi seamănă mai mult ca mine. Am uneori senzaţia că printr-un truc magic, mama, prin Ana, e iarăşi cu mine…

Am fost un copil cuminte, liniştit şi vesel, îmi plăcea să râd, cu mama mai ales pentru că râdea fantastic… atât de tare şi de plin încât vibrau geamurile. Îmi mai plăcea să mă dau în spectacol când aveam musafiri, să-i distrez şi să le smulg admiraţia. Preferam compania oamenilor mari, dar mă jucam şi cu copiii, am fost întotdeauna socotită ,,de gaşcă „. Când ce se-ntâmpla nu îmi era pe plac, mă retrăgeam, nu căutam să îmi impun punctul de vedere decât dacă simţeam că am şanse de reuşită  sau auditoriu. Evitam conflictele. Le evit şi-acum. Aveam de mică vocaţia concordiei şi se apela la sfatul meu când se iveau probleme de comunicare în vreun grup. Îmi plăcea să mă joc şi singură, n-am ţinut niciodată să am companie neaparat… mă jucam de-a tot felul, cam tot ce vedeam prin jurul meu. La grădiniţă eram mereu solicitată să le povestesc educatoarelor diverse întâmplări, se amuzau. Recitam cu aplomb şi mimică, imitam, mergeam în fiecare duminică la Teatrul de Marionete şi stăteam lipită de televizor la filme ori piese de teatru, chiar când mă depăşeau. Am zis, pe la vreo 4 ani, ca o să mă fac ,,artistă de mutre”. Apoi, am vrut aviatoare, ziaristă, profesoară, ca finalmente să revin la prima opţiune. S-ar zice, totuşi, că m-a chemat de mică meseria asta, ha-haaa…

 

-Tatăl tău, Aurel Darie, a fost un cunoscut ziarist, de la care eu personal am primit nişte sfaturi, în tinereţea mea. Tu ce sfaturi ai primit de la el?

_F4K0053– Tata, dragul şi iubitul şi nemaipomenitul meu Pepe…

A fost primul bărbat pe care l-am rugat să mă aştepte să cresc ca să mă mărit cu el… ha-ha-ha, clasic, nu? Pe urmă, l-am mai rugat acelaşi lucru şi pe-un coleg de-al lui, ha-ha…

Eram îndrăgostită lulea de tata, îl adoram, aveam fluturi în stomac când puneam mâna pe el. Era cu-adevarat Făt-Frumosul meu. Şi mă chinuia întrebarea: ,,Oare ce m-aş fi făcut eu dacă nu aveam un tată frumos?” Adevărul e că a fost un bărbat chipeş, tata. Şi cu ,,(sc)lipici“.

Sfaturi… nu mi-a dat sfaturi, aşa, formulate ca atare. Povesteam mult şi aveam o serie-ntreagă de tabieturi pe care le-ndeplineam zilnic împreună: povestea de seară, când  inventa pe loc povestioare haioase numai pentru mine, cu Ronţăilă şi Miau-Miau, mersul în pat, prin tot apartamentul, cu avionul, adicătelea mă căra în spate, trezitul dimineaţa cu ritualul ceaiului, mersul împreună-n fiecare dimineaţă, el la ziar şi eu la şcoală… Am avut o relaţie foarte frumoasă şi-mplinită cu tata. Poate din pricina asta n-am reproşuri la adresa bărbaţilor, în general, nu le găsesc vreo vină-n faptul că-s atât de diferiţi de noi. Da, sunt. Şi-aşa e şi normal să fie.

Am învăţat de la tata să iau viaţa aşa cum e, să ţin minte doar bucuriile şi jumătăţile pline de pahar, să fiu conciliantă (asta nu-mi reuşeşte atat de bine ca lui), să am răbdare, să ştiu să aştept. El era un campion al răbdării şi-al îngăduinţei. Şi-un om jovial.

Mi-e dor de el câteodată. Şi-l iubesc, cum zicea Ana când era mică, până la stele!!! Pe amândoi îi iubesc, Dina şi Pepe. Fie-le Veşnică Pomenirea!

_F4K0340-Ce a însemnat pentru tine actriţa Emilia Dima Jurcă? Eraţi un grup de tineri foarte entuziaşti, cu mare potenţial, foarte cunoscuţi în oraş… Câţiva dintre voi aţi ajuns nume importante pe afişele teatrelor. Povesteşte atmosfera, relaţiile, prieteniile…

– Doamna Emilia Dima Jurcă a fost primul om care m-a învăţat despre teatru. Şi m-a învăţat multe. A crezut în mine, în ceea ce am eu de transmis oamenilor ca actriţă. Da, m-a iubit foarte tare doamna Emi. Şi îi sunt veşnic recunoscătoare pentru tot.

Când aveam 14 ani şi vroiam musai să fac teatru, am intrat în trupa doamnei Emi, pe atunci la Casa de Cultura a Sindicatelor. Am făcut parte din Teatrul Veşnic Tânăr vreo 6 ani. Se muncea foarte serios acolo, nu era doar motiv de plecat de-acasă, să ştii. Zilnic, de la şase seara, aveam repetiţii. Exact ca-n teatru. A fost, într-un fel, prima mea şcoală de teatru. Aşa, un soi de clasa zero… Era mare trupa când am intrat şi eu în TVT (Teatrul Veşnic Tânăr, nota mea). Erau oameni între paisprezece şi treizeci şi ceva de ani, oameni care veneau să facă teatru după orele de muncă, cu adevarat pasionaţi. Şi entuziaşti. Au fost foarte frumoşi anii aceia în TVT. Atmosfera în trupă era excelentă: munceam împreună, ne distram împreună, mergeam în turnee şi la festivaluri împreună. Petreceam mult timp unii cu alţii, ne cunoşteam, deci, foarte bine, împărţeam totul. Ca-ntr-o mare familie. Şi evident că doamna Emi era liantul care ne unea. A ştiut să cultive în toţi ,,copiii” ei dragostea pentru scândura scenei, disciplina de lucru şi spiritul de echipă. A fost un foarte bun… coach, aşa s-ar numi acuma, un pedagog dedicat. Foarte mulţi dintre ,,tevetişti ” sunt astăzi actori cu acte-n regulă ori muncesc în teatru. Şi asta nu-i puţin lucru.

Mi-o amintesc ca pe o perioadă romantică acea perioadă, am avut o adolescenţă plină şi minunată cu ei. Au fost o adevarată mană cerească pentru mine anii petrecuţi în TVT.

-Spuneai odată că tu te consideri un „chiriaş  al acestei planete“. Cât plăteşti „chiria“, Dorina Darie Peter, pentru a te simţi confortabil în acest spaţiu?

– He-hee, da, cu toţii suntem doar în vizită pe-aici… Se mai intâmplă, să ştii, să fiu şi oaspete de seamă, căruia nu i se cere să plătească… Dar, se-ntâmplă şi să fie scumpă ,,chiria „. Să usture. Să doară. Nu mă plâng. Mă bucur de ce e. Totul costă. Totul are un preţ. E normal. Asta e regula jocului.

Cât şi cu ce plătesc, în schimb, n-am a o spune nimănui. E confidenţial. Şi-aşa rămâne .

 

-Personajele jucate de tine au un anumit tragism, o durere nedurută, cum spunea cineva. Chiar personajele tale vesele parcă au ceva din tragedia antică. Când joci pe scenă, parcă acasă ţi-a murit fratele şi nu poţi să-l îngropi… Cum eşti în viaţă? De exemplu, îţi plac Chaplin şi Stan şi Bran? Ce umor savurezi?

OLYMPUS DIGITAL CAMERA– Ana mea spune despre mine că sunt ca un puzzle cu mai mult de 1.000 de piese, ha-ha-ha… Ceva asemănător spunea şi mama, pe vremuri… Ori, dacă şi mama şi fiica spun cam acelasi lucru….

Cum sunt? Hm… Eu mă simt, în genere, banală, comună, vulnerabilă, nesigură…. un copil mare. De la alţii, aud c-aş fi capricioasă, prea serioasă, pretentioasă, tristă, cerebrală, distantă… Probabil că toate sunt părţi dintr-o realitate a mea, descoperite de fiecare conform legilor rezonanţei.

În mod cert, sunt diferită ca persoană publică, socială de cea care sunt acasă.

Nu sunt vorbareaţă în public, nu sunt jovială cu oricine şi nu-mi place să fiu ,,bătută pe umăr ” oricând, oricum. Mă simt agresată. Nu împart intimităţi decât cu foarte puţini oameni şi nu prea vorbesc despre mine şi asta pentru că apreciez discreţia. Pe de altă parte, dacă am ceva de spus, nu mă formalizez şi-mi place să spun lucrurilor pe nume, fără menajamente. Dacă sunt tratată la fel, e perfect. Sunt alergică la infatuaţi, la pudibonzi, la făţarnici. Preţuiesc politeţea atunci când vine din educaţie (e asumată şi firească) şi nu din codul conduitei mondene (e formală şi contrafăcută). Deşi sunt o persoană cu simţul umorului, n-o să mă vadă nimeni râzând prea des în public. E obositor. Acasă, da, o fac din plin. Tot Ana mi-a spus că sunt cea mai amuzantă persoană din viaţa ei de până acum! Nu am o mină zâmbăreaţă şi sunt o contemplativă incurabilă, de-aceea, poate, mulţi oameni mă percep ca fiind tristă ori prea sobră. Şi dac-am ajuns aici, uite ce cred eu.

Eu cred că cei mai buni actori de comedie, cei mai mari comici ai lumii, sunt, de fapt, nişte oameni trişti. Eu cred că cea mai ofertantă sursă interioară pentru un comic este un suflet trist, sunt durerile adânci.

Mie îmi place comedia amară. Mi se potriveste umorul negru şi-i ador pe cinici. Şi nu gust deloc, absolut deloc, umorul de divertisment, cel comercial, de grup satiric, băşcălia ieftină şi hăhăiala zgomotoasă.

Îl iubesc pe Roberto Benigni. Şi-mi plac Chaplin, Louis de Funes, Jim Carrey.

 

-Eşti la vârsta când de regulă marile actriţe pot deveni model pentru cele tinere. Tu, Ina Darie, ai avut vreun model? În viaţă şi în profesie.

– Nu, nu am nume pe care să le trec la rubrica modele. Pentru că nu-mi plac încadrările. De niciun fel. Şi mai ales când vine vorba de oamani. Fiecare om întâlnit în viaţă m-a amprentat. Mai mult sau mai puţin. Unii m-au modelat. Alţii m-au oripilat. Şi  alţii doar au trecut prin viaţa mea. Dar, câte-o urmă, cât de fină, au lăsat fiecare. Am fost mereu atentă la ce-mi oferă fiecare om. Sunt în continuare sensibilă la tot ce-nseamnă atingere umană. Sub toate formele. Percep, analizez, triez. Şi continui să trăiesc încercând să îngrijesc fiinţa sinelui meu. Să o păstrez caldă. Vie, cât se poate. Şi cât mai curată. Etern mirată…

 

-Spune-mi dacă ai un precept moral, estetic sau profesional pe care nu l-ai încălcat niciodată. Dacă există aşa ceva…

2014_04_19_11_13_31_758– Tocmai spuneam că nu clasific… nu mai clasific… Era o vreme când mă preocupa să pun totul în ordine în viaţa mea, să nu mă contrazic, să planific şi să îmi trasez direcţii precise de ,,mers „…  Viaţa mi-a demonstrat că am pierdut timpul de pomană. Cele mai adevărate, înălţătoare, frumoase… ş.a.m.d… momente, evenimente, trăiri au venit la mine nepregătite deloc dinainte. Am trăit de-adevăratelea, de fapt, doar atunci cand m-am lăsat în voia vieţii, când mi-am dat voie să mi se-ntâmple ceva… totul… Tot ce e important în viaţa mea, aşa s-a născut.

Sigur, există câteva, hai să le zicem noţiuni, de care nu mă pot lepăda, fără de care nu sunt eu. O noţiune ar fi sinceritatea, sinceritatea cu orice preţ, sinceritatea faţă de toţi şi toate şi-n primul rând faţă de mine. Apoi tăria de a recunoaşte o realitate indiferent de ce îţi spune ea despre tine. Numesc asta luciditate. Şi nu în ultimul rând, respectul absolut pentru alegerile celuilalt, indiferent de părerea ta/mea despre durerea ta/mea pentru ele.

 

-Ştiu că împreună cu soţul tău, actorul Ioan Peter Pit, aveţi o fetiţă foarte frumoasă, pe numele ei Ana. Cum suportă Ana celebritatea părinţilor? Este o povară pentru ea acest lucru sau o binefacere?

DSC_0156 [800x600]– Nu e uşor să fii copil de actori. Clar. Nici să trăieşti cu ei în casă nu e tocmai simplu… deşi e-atât de funny…!!!

Acum, în ce ne priveşte, măcar atât noroc, că nu suntem şi celebri. I-ajunge copilei că suntem actori. Altminteri, oameni ca toţi oamenii. Sau, mă rog , poate nu tocmai la fel ca toti oamenii… oricum, pământeni… ştii tu, dintre ,,chiriaşii planetei „… Atâta doar că pentru noi viaţa particulară şi cea profesională îşi dispută mereu supremaţia. Se iau şi la trântă de multe ori. Şi asta sigur e incomod pentru un copil. Şi nici nouă nu ne e uşor să împăcăm zilnic atâtea ,,roluri „. Toate avide de întâietate.

Suntem , însă, printre norocoşii cărora copilul le spune că e mândru de părinţii lui. Da, asta zice Ana noastra: „Ce fain că-s fată de actori şi ca acasă-n Teatru.” Se simte privilegiată să trăiască un pic mai altfel şi să-i cunoască pe toţi cei cu care noi muncim şi colaborăm. Unde mai pui că în urmă cu nişte ani, am fost şi colegi de breaslă, noi şi Ana, atunci când a jucat şi ea la Marionete, în ,,Spărgatorul de nuci „.

Cu toate astea, să ştii că deocamdată nu vrea să ne calce pe urme. Aşa zice… Acu”, om trăi şi-om vedea….

 

 

-Teatrul ultimilor ani parcă s-a interiorizat. Dramaturgii creează personaje care se întrepătrund cu spectatorii, cu tehnicienii. Regizorii urcă pe scenă audienţa, spectatorii. Se amestecă lectura cu jocul şi joaca, câştigă parcă ludicul… Dispare povestea. Cum crezi că va fi teatrul peste 20 de ani, să zicem?

– O, Doamne, ce hazard să mă întreb cum va fi ceva, orice, cineva peste un timp de…

Cu siguranţă va fi diferit. Pentru că viul se transformă permanent. Şi teatrul este expesia viului, (a) efemerului. Mai mult ca sigur că va fi, cum a fost în toate timpurile, oglinda lumii. Adorat, hulit ori ignorat, teatrul va vorbi întotdeauna despre clipă, despre viaţă, despre om (şi societate) aşa cum este şi nu cum se imaginează ori pretinde a fi.

-Suntem la finele anului 2014. Ce a însemnat acest an pentru actriţa Dorina Darie Peter?

ina 2– 2014 este anul cu numărul 20 de când am absolvit facultatea de teatru şi m-am întors acasa, la Teatrul din Arad. Îţi vine-a crede? Mie nu prea… şi totuşi…

Am avut două premiere anul acesta. Şi un spectacol lectură, cel împreuna cu Pit, la care ai fost şi tu prezent. Şi despre care-ai şi scris.

O premieră a fost cea cu REVIZORUL de Gogol, în regia lui Laurian Oniga, unde am experimentat rolul Judecatorului Ammos Feodorovici – o provocare pentru mine şi celelalte trei colege ale mele să-i jucăm pe funcţionarii lui Gogol, în nişte compoziţii de caractere făcute nu în stilul clasic, ci declarate, la vedere(a) publicului. A fost o propunere riscantă din partea regizorului, pe care cred că am onorat-o cu succes. Oricum îi mulţumesc pentru încredere.

Cea de-a doua premieră a avut loc acum, în toamnă: REUNIFICAREA CELOR DOUĂ COREI de Joel Pommerat, un text pus în scenă de regizorul Radu Alexandru Nica, un text pe tema relaţiilor dintre oamenii timpului nostru, despre însingurarea în doi, despre ce este sau nu este dragostea, despre fericire ca ceva despre care vorbim mult şi de care ne îndepărtăm tot mai tare, despre noi toţi cei de acum.

Ei, bine, acest proiect e marea mea bucurie în acest an. Nu numai pentru că este un spectacol bun, foarte bun, ce merită văzut şi pe care eu îl RECOMAND tuturor din tot sufletul, ci mai ales pentru că a fost o experienţă de lucru minunată. O experienţă de grup pentru mine remotivantă, un proiect la care noţiunea de ECHIPĂ nu a fost o simplă expresie lingvistică, ci o realitate. Un spectacol care s-a născut firesc, din truda fiecăruia dintre noi, fără zbateri orgolioase, fără isterii, cu maximă sinceritate şi onestitate. Un lucru bine făcut. Şi fără constrângeri. Şi cu mult drag. Într-o atmosferă senină, dominată de încredere, nu de suspiciune. Mie mi-e cel mai bine când muncesc aşa… Şi sunt convinsă că nu numai mie. Vorbesc cu atâta încântare despre toate astea pentru că, în 20 de ani de/în teatru, n-am întâlnit prea des felul ăsta de-a lucra la spectacole, deşi, în general, vorbim mult despre echipa şi rostul ei în teatru… Aşa c-am să te rog să-mi dai voie să-i numesc pe toţi cei din echipa Reunificării. Primul e Radu A. Nica – regizorul şi ,,vinovatul ” principal, pentru că el ne-a ţinut laolaltă pe toţi ceilalţi. Apoi, Ioana Smara Popescu – scenografa, Florin Fieroiu – coregraf, şlefuitorul mişcării de scenă, Vlaicu Golcea – compozitorul întregului univers sonor al spectacolului şi al songurilor din spectacol. Şi noi, cei nouă actori: Carmen Vlaga, Alina Danciu, Mariana Tofan, Cecilia Donat, Ioan Peter Pit, Zoltan Lovas, Andrei Elek, Ovidiu Crişan şi cu mine. Plus-întreaga echipă tehnică de scenă.

Dragul meu Petre Don, putem încheia convorbirea noastră cu concluzia că la sfârşit de an 2014, actriţa Dorina Darie Peter e fericită. Şi implinită. Şi recunoscătoare Voinţei Cereşti pentru toate!

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.