Dialoguri Deschise cu artistul plastic Mihai Takacs

0
147

„Aradul suportă toate capriciile mele, iar eu le suport pe ale lui“

 

861141_10200880309155099_1105528251_o– D-le Mihai Takacs v-aţi născut în comuna Şilindia din judeţul Arad. Cum v-au influenţat locurile natale în lucrările dvs.?

– Da, m-am născut în comuna Şilindia în extremitatea vestică a Depresiunii Zărandului. O comună înconjurată de dealuri, vii şi păduri, un loc ideal pentru o copilărie fericită. Părinţii mei, oameni simpli, obişnuiţi cu munca câmpului nu  se gândeau prea mult la viitorul copilului lor. De aceea tatăl meu mă tot ameninţa că mă dă ucenic la covăcie la CAP. Doar puţin mi-a lipsit să nu ajung covaci, adică fierar-potcovar, la atelierul lui Weisl, fierarul satului. S-a întâmplat că tatăl unui coleg să meargă să-şi înscrie copilul la o şcoală profesională la Arad şi să mă înscrie şi pe mine ca lăcătuş mecanic, o meserie la modă în acea vreme. Aşa am ajuns eu la Arad, la Grupul Şcolar „Vasile Roaită“, o şcoală de meserii bine cotată în acea vreme. Aşa am ajuns eu în vara anului 1968 să iau contactul cu Aradul, oraşul de care nu m-am despărţit până acuma. A fost o dragoste la prima vedere. Oraşul m-a absorbit, oameni degajaţi care nu luau nimic în serios, forfota străzii, parcurile de pe malul Mureşului, totul părea deschis în faţa mea, o societate deschisă, primitoare, care nu m-a respins nici o clipă şi unde mă simţeam cu adevărat ca acasă.

Influenţa satului natal s-a manifestat mai puţin la început, veneam acasă în vacanţe şi căutam locurile frumoase, acele case ţărăneşti care îmi erau atât de dragi, dealurile, pârâul care trecea prin sat, Chigerul unde era locul de scăldat am încercat să înmagazinez totul, parcă voiam să le iau cu mine la oraş. Apoi influenţa oraşului era din ce în ce mai mare, am îndrăgit peisajul citadin aşa că peisajele cu case ţărănşti au început să dispară, pictam tot mai puţin peisajul, locul fiind luat de cel al oraşelor.

Acum în urmă cu câţiva ani, am revăzut satul şi mi s-a părut totul schimbat, nu mai era nimic din perioada copilăriei mele, când totul mi se părea imens, casele erau mai mari, uliţele mai lungi, oamenii mai veseli. Atunci mi-am zis că ar fi păcat ca aceste rămăşiţe să nu fie imortalizate. Şi aşa s-au născut câteva tablouri cu case ţărăneşti dărăpănate, adică ce-a mai rămas din ele.

– Pentru multă lume sunteţi „domnul artist care pictează Aradul“. Cum aţi ajuns să pictaţi pe străzi? Ce înseamnă pentru dvs peisajul citadin?

– Da, aşa este, sunt domnul care pictează Aradul, pictorul aradului cum spunea regretatul scriitor, doctorul Florin Bănescu: „Mihai Takacs a devenit un artist bine cunoscut, fiind supranumit «Pictorul Aradului» fiindcă împlinirea şi-a găsit-o în primul rând în citadin, iubind lumina şi culoarea care emană poezia locului şi a momentului“

Primele peisaje citadine le-am pictat în Sibiu. Eram într-o tabără de pictură în Avrig şi cu câţiva colegi m-am deplasat la Sibiu să pictăm plein- air. Mi-a plăcut atât de mult peisajul sibian al oraşului medieval cu străzile înguste, cu turlele şi pasajele că am revenit de mai multe ori şi chiar am deschis două expoziţii personale aici.

După experienţa sibiană am început să pictez şi străzile Aradului, care se deosebeau puţin de străzile Sibiului, era mai greu, străzile erau mai aglomerate şi stilul baroc era mai încărcat, dar foarte repede am început să-l iubesc şi să caut să imortalizez pieţele şi străzile şi tot ce era frumos în el. Astea au fost începuturile picturii citadine: Sibiul, Aradul şi pe urmă toate oraşele pe unde puteam să aşez şevaletul.418953_4071579022246_1175765115_n - Copy - Copy

De regulă  mă opresc la spaţiile largi, de multe ori panoramice, la case vechi, la palate, la  ansambluri de burguri transilvănene, cochetării mediteraneene, monumente fermecătoare care i-au atras întotdeauna pe pictori. Pictez momentul, sunt creator de atmosferă, de aceea pictez foarte repede, un desen, o eboşă rapidă, după care pun petele de culoare asemenea cărămizilor când construieşti. Întreaga mea existenţă citadină este în jurul Aradului. Cuvintele nu pot descrie patima nebună cu care iubesc acest oraş. De aceea îl pictez, îl proiectez pe pânză în toate ipostazele, în cele mai profunde amănunte pe care numai el şi eu le cunoaştem. Aradul suportă toate capriciile mele, iar eu le suport pe ale lui. Trăiesc cu speranţa că într-o zi clădirile sale monumentale îşi vor recăpăta strălucirea şi oamenii de aici vor ridica privirea să admire şi să preţuiască acele comori între care trăiesc de generaţii.

– Prin anii nouăzeci aţi pictat pe Malul Senei, în Paris, acolo unde orice artist plastic visează să lucreze măcar o zi. Cum aţi ajuns şi cum a fost la Paris? Mai ştiţi pe unde sunt lucrările pictate acolo?

– Da, Petre Don, îmi amintesc. Mai exact în 1997 am ajuns pe Cheile Senei şi timp de zece zile am lucrat în capitala Franţei. Îmi amintesc că ţi-am propus să vii cu mine la Paris să-mi amesteci culorile… Au fost zece zile minunate şi am pictat 30 de lucrări, record în materie, eram atât de atras de peisajul parizian că plecam dimineaţa cu Flory (soţia lui Mihai Takacs, pictoriţă şi ea, nota mea) cu trei pânze şi de multe ori seara ne întorceam cu şase tablouri. Când mă aşezam pe scăunelul meu de pictor, parcă intram în transă, pictam cu atâta frenezie că uitam de tot, până şi unde sunt; de multe ori pictam pe ambele feţe ale pânzei sau o împărţeam în două sau în trei părţi. Multe din aceste lucrări aşa au şi rămas, au fost expuse şi vândute „două în una“ (cum se spune azi). Asta s-a întâmplat trei ani la rând: 97, 98 şi 99, când mergeam câte o lună să pictez la Paris. În această perioadă am mai vizitat muzeele, împrejurimile, am fost la Giverny, locul în care a trăit şi a pictat marele pictor Claude Monet –  care este artistul meu preferat, fie vorba-ntre noi. Am fost la Barbizon, unde într-o zi am pictat două lucrări şi-am vizitat muzeul şi unde am găsit şi lucrări ale pictorilor români Andreescu şi Grigorescu.

Cimitirele din Paris sunt locuri speciale. Acolo, se află mari personalităţi, printre care am găsit şi mormintele lui Elvira Popesco, Emil Cioran, Eliade şi Brâncuşi. Parisul mă atrage ca un magnet, nicăieri în lume nu am văzut mai multă dragoste de viaţă, mai multă revoltă şi îndârjire. După trei ani cât am pictat la Paris, am făcut o expoziţie într-o galerie de artă în Gara de Est, o gară imensă, în care intră toate trenurile din Europa. O expoziţie deosebită în care am vândut multe lucrări dar, interesant, mai mult cele pictate în România, care erau lucrări cu satele ardelene, peisaje cu păduri, cu căpiţe de fân; le-a plăcut foarte mult parizienilor, iar celelalte lucrări cu Parisul au ajuns tema unei expoziţii în Arad, „Parisul la Arad“ care a avut un mare succes în oraşul nostru de pe Mureş.

Sincer, nu prea ştiu de soarta acestor lucrări, eu nu mai deţin nici una, din păcate, iar reproducerile după ele nu sunt de o mare calitate. Câteva din aceste lucrări sunt la nişte colecţionari din Arad şi după cum v-am spus sunt pânze şi cu trei lucrări pe ele.

10402877_835054303188998_8078850261432890824_n– Sunteţi preşedintele Fundaţiei „Takacs“. Ce rol are această fundaţie? Cu ce contribuie la ea Flory Takacs, o foarte sensibilă pictoriţă, de altfel?

– Da, sunt preşedintele Fundaţiei „Takacs“. Fundaţia s-a înfiinţat în 1999 şi de atunci funcţionează fără întrerupere. Are ca scop promovarea şi menţinerea de contacte şi relaţii de colaborare cu persoane fizice şi juridice din ţară şi străinătate în domeniul artei şi culturii – colaborarea cu autoritatea publică locală pentru organizarea în comun a unor acţiuni pentru promovarea şi popularizarea intereselor municipalităţii în ţară şi străinătate.

În cadrul fundaţiei avem şi o galerie de artă „Takacs Gallery“ care este pe strada Lucian Blaga, unde, unde doamna Flory Takacs este şefă. Ea se ocupă cu vânzarea lucrărilor noastre pentru că şi ea este o pictoriţă. Ea pictează ce îi place cel mai mult: florile. Din păcate timpul ei este mai puţin pentru că pe lângă galerie  mai are şi un copil, adică Eu, cum îi place ei să spună: „Trebuie să am grijă de Copil!“ Flory face câte-o expoziţie anuală, care este dedicată femeilor cu ocazia Zilei de 8 Martie.

– Mihai Takacs, mulţi artişti plastici îşi doresc să-şi editeze măcar un album personal în viaţa lor pământeană, cum ar zice Nichita Stănescu. Dvs aţi reuşit să editaţi până acum două albume. Vorbţi-mi despre ele!

– Până acuma am reuşit să scot două albume de artă. Una în 2008, care este un album-omagiu dedicat oraşului meu drag, Arad. Chiar şi titlul albumului este „Aradul-în viziunea pictorului M. TAKACS“ şi este un album de 85 de pagini cu o prefaţă de Horia Medeleanu: „Un album dedicat arădenilor-tuturor celor care au descoperit şi înmulţit frumuseţea acestui oraş“.

Al doilea album este un album aniversal, adică dedicat mie însumi la împlinirea a 60 de ani de viaţă. Se numeşte „PICTURĂ. SCULPTURĂ. MIHAI TAKACS“ este semnat de Andrei Ando şi este tipărit la Editura Brumar. Albumul are 125 de pagini şi cuprinde reproduceri după picturi şi sculpturi semnate de mine. Totodată, albumul face cunoscut în premieră şi despre pasiunea mea pentru sculptură şi pentru arta monumentală. Într-o măgulitoare prefaţă, Andrei Ando descrie oraşele prin care am pictat, numindu-le muzeele mele, aceste oraşe care chiar sunt modelele tablourilor mele. Dar niociodată n-am uitat de Arad, oraşul meu. Ca dovadă, expoziţiile pe care le-am organizat aici se numeau: „Parisul la Arad“, „Pallma de Mallorca“ la Arad şi „Veneţia la Arad“.

– Aţi făcut şi faceţi portretul mai multor personalităţi arădene. După ce criterii vă alegeţi modelele?

-Nu sunt un pictor portretist, pictarea portretelor s-a născut din dorinţa de a face plăcere colegilor, prietenilor pe care îi admir. Este dorinţa mea de a le arăta dragostea mea faţă de ei, de ceea ce realizează ei.

Încerc să ofer aceste atenţii cu ocazia unor evenimente: ziua de naştere, lansarea unor cărţi, iar în cazul în care vreunul îmi scapă, vine altă ocazie. Chiar dacă aceste portrete nu sunt neapărat nişte capopere de artă, sunt528695_4751434708891_1844335866_n făcute şi dăruite cu multă dragoste.

– Mihai Takacs aţi expus în zeci de expoziţii în ţară şi străinătate, nu puţine din lucrările dvs fiind premiate. Ce înseamnă pentru dvs un premiu?

-Expoziţiile mele sunt multe la număr, atât personale cât şi cele de grup, colective şi tabere de pictură, atât în ţară cât şi în străinătate. Bineînţeles, după multă muncă apar şi roadele. Ca şi pentru toată lumea premiile sunt momente de bucurie, cine nu se bucură când este premiat? Chiar dacă scopul nostru (al meu) nu este ăsta. Am fost încântat anul trecut, în 2013, când Primăria Municipiului Arad mi-a acordat premiul de excelenţă. A fost ca o recompensă pentru ce am făcut eu pentru Arad, oraşul meu drag. Şi când spun asta mă refer şi la cele 14 ediţii de calendare cu imagini inedite din Arad. Visez ca într-o zi aceste imagini să fie publicate într-un album de artă.

– Acum, când discutăm este iunie, începutul verii. Pe unde vă veţi mai purta şevaletul în această vară?

-Ca în fiecare an, voi pleca într-o tabără de pictură în Ungaria pentru două săptămâni, unde alături de alţi artişti voi petrece într-un castel dintr-o pădure seculară. În august voi fi prezent la o tabără internaţională la Bekes, tot în Ungaria. După aceste două tabere, urmează Zilele Aradului iar prin septembrie voi merge la Palma de Mallorca, unde împreună cu Flory vom fi oaspeţii fiicei noastre. Probabil, tot în această vară-toamnă voi fi, din nou, la Paris. Dar, de data aceasta ca turist.

– Ok, haideţi să încheiem, ne-am cam lungit la vorbă…

– Doar o frază: vă mulţumesc Petre Don că mi-aţi oferit prilejul să vorbesc despre ceea ce îmi place, deşi nu mă prea pricep eu la vorbe, căci dacă mă pricepeam, poate nu mă făceam pictor.

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.