carmen neamtu

Carmen Neamţu este conferenţiar universitar doctor la Secţia de Jurnalistică din cadrul Facultăţii de Ştiinţe Umaniste şi Sociale – Universitatea de Stat „Aurel Vlaicu” din Arad.S-a născut la 17 noiembrie 1973 în Arad, a absolvit Facultatea de Litere, Istorie şi Filosofie din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara (1997) şi Facultatea de Jurnalistică (1998). Are un master în literatură comparată şi intertextualitate obţinut la Universitatea de Vest din Timişoara în 1998.Este doctor în filologie din 2002, cu distincţia magna cum laude. A obţinut burse şi a urmat stagii de perfecţionare în domeniul jurnalismului la universităţi din Portugalia, Danemarca, Finlanda, Olanda, Turcia, Grecia, Elveţia, Croaţia şi Anglia.Este autoarea cărţilor:Limbajul publicitar, Ed. „Mirador“, 2002Stilul publicistic, Ed. „Mirador“, 2004

Limbă şi stil în presa scrisă, Ed. „Mirador“, 2007

Convorbiri cu vedere la microfon. Arta interviului. Chipuri şi moduri, Ed. „Mirador”, 2009

Reclame pe limbă. Publicitate şi ubicuitate, Ed. „Mirador“, 2012

E coautor al Manualului de jurnalism, Ed. „Polirom”, Iaşi, 2009
Este redactor al revistei de cultură şi arte vizuale a Uniunii Scriitorilor din România, „ARCA”, membră a Societăţii Ziariştilor Profesionişti din România, a Asociaţiei Formatorilor din Jurnalism şi Comunicare din România şi expert – evaluator în domeniul Jurnalism-Comunicare şi Relaţii Publice, la Ministerul Învăţământului şi Cercetării.

Dialoguri Deschise cu conferenţiarul universitar doctor Carmen Neamţu:

carmen neamtu 2„Sunt convinsă că pentru a face performanţă în orice domeniu trebuie să fii pasionat de ceea ce faci şi foarte pregătit”

 

Sunteţi un cunoscut şi foarte apreciat profesor de jurnalism. Invitat de dvs. să le vorbesc studenţilor despre paşii din corectură, am observat căldura, apropierea afectivă a relaţiilor dvs. cu studenţii. Ce e şi ce nu e periculos în relaţia profesor-student?

Vedeţi, când am fost prima dată la o universitate de afară, în Portugalia, prin 1993, am fost surprinsă să constat că nimeni nu râde la întrebarea studentului, oricât de deplasată era ea. Asta îţi dă un soi de încredere că poţi clarifica neînţelegerile, fără să fii luat drept prostovan. Un profesor poate inhiba studentul, tăindu-i încrederea în sine. Mie îmi place să cred că fiecare are potenţial care trebuie exploatat, şlefuit. E periculos un profesor plafonat, plictisit, nepregătit, tracasat, enervat de întrebările tinerilor. Rămâi marcat pe viaţă şi fugi de şcoală mâncând pământul. Îmi place să cred că studenţii vin cu plăcere la cursurile mele, chiar dacă sunt la o oră imposibilă, 8 dimineaţa. Şi mă străduiesc să nu ne plictisim împreună. Sunt convinsă că pentru a face performanţă în orice domeniu trebuie să fii pasionat de ceea ce faci, să-ţi doreşti să sporeşti, să fii la curent cu tot ce e nou, să citeşti tot ce apare în domeniu. Eu una nu am cunoscut studenţi proşti, doar tineri adormiţi, fără entuziasm, care trebuiau treziţi la viaţă şi stimulaţi. Cred că am mai şi reuşit cu unii…

– Ce îi învăţaţi pe studenţi ca fiind esenţial?

– O…, lista e lungă căci predau la toţi anii de facultate. Dar, dincolo de materiile de specialitate care sunt structurate atent, pe gustul şi timpul tinerilor de azi – să fie punctuali, riguroşi, să nu-şi piardă entuziasmul şi speranţa că şi oamenii oneşti şi cinstiţi vor răzbate, nu doar cei ce mint şi înşală. Apoi le dau din insistenţa şi exuberanţa mea. Ei nu contenesc să se mire cum nu mă enervez niciodată. Iar eu sunt surprinsă mereu de abilităţile lor computeristice.

Studenţii intuiesc nevoia de ţăţism a societăţii în care trăim, dar ştiu foarte bine că numai de ei depinde dacă răspund doar cu un “nou scandal” sau şi cu un editorial corect structurat, cu un interviu captivant, cu un reportaj fermecător. Apoi le spun că peştii se prind cu undiţa, iar oamenii sunt şi ei la fel, că pentru fiecare îţi trebuie un cârlig anume, o momeală, că îi poţi prinde cu vorba bună şi blândă, ştiind foarte bine materia pe care o predai. Cred că îndemnul lui Heliade Rădulescu: „Scrieţi, băieţi, numai scrieţi!” nu e doar depăşit, ci şi periculos azi. Jurnalismul are reguli de redactare, concepte clare, trucuri care se învaţă serios, în facultate. În 2014 nu ţi-e de ajuns doar talentul care te bântuie şi binecunoscutele ziceri: „Lasă că merge şi aşa… mulţi văd, puţini pricep…!” Trebuie să îţi doreşti mai mult să te profesionalizezi, chiar şi în presă, unde nu puţini cred că dacă ştii să scrii corect româneşte e suficient.

Tinerilor mei studenţi le spun că e important să fie bine pregătiţi şi disponibili pentru ofertele de destin ce vor să vină. Şi, sper, cu fiecare promoţie, că va fi mai puţină improvizaţie profesională în presă şi relaţiile publice.

Într-o superbă convorbire cu scriitorul Vasile Dan pe tema invidiei, l-aţi întrebat, la un moment dat, dacă pizmuieşte vreun confrate mai galonat în premii, mai des publicat prin reviste. Poate fi invidia pozitivă? Dvs. invidiaţi pe cineva?

– Invidia m-ar umple de energie negativă. Eu prefer să mă încarc pozitiv. Vedeţi, tot mai puţin, azi, facem exerciţii de admiraţie şi le multumim celor care ne-au dat o şansă cândva, au fost buni şi generoşi cu noi, dezinteresat. Fără gândul meschin: ce câştig eu din asta?

Mă bucur când descopăr oameni în ale căror gânduri sau cărţi mă regăsesc. De la fiecare învăţ ceva. Îl admir pe profesorul meu Mircea Mihăieş care a lăsat „scârba metafizică” deoparte şi s-a coborât în „zoaiele vieţii reale”, luând atitudine. Aş vrea să mă contaminez de ambiţia şi perseverenţa doamnei Lizica Mihuţ, fără de care Universitatea de Stat „Aurel Vlaicu” nu ar fi ce e acum, de bunătatea şi rigurozitatea profesorului meu de la doctorat, Ştefan Munteanu. De puterea de sinteză şi generozitatea profesorului meu Mihai Coman, un nume greu în domeniul comunicării şi al jurnalismului de la Universitatea Bucureşti. Mă bucur de prietenia solidă şi sinceră a scriitoarei Rodica Draghincescu, rezidentă acum la Paris, care m-a încurajat să scriu din timpul facultăţii. După cum nu pot să nu-i mulţumesc dlui Vasile Dan, redactor-şef al revistei Uniunii Scriitorilor, „ARCA”, pentru că a crezut în mine, m-a ambiţionat să scriu mai bine şi să nu iert prostia, chiar dacă o întâlnesc la tot pasul. Apoi, îi adimir pe colegii mei din presă care îşi urmează pasiunea de a scrie şi cred în bun-gust şi bun-simţ.

 

Recomandările redacției