Dialoguri Deschise cu dirijorul Dorin Frandeş

0
144

Dirijorul Dorin Frandeş: „Trăim o perioadă extrem de prolifică în sonor”

D-le Dorin Frandeş, la ce vârstă v-aţi dat seama că percepeţi sunetul mai bine şi mai altfel decât cei din jur? Cumva familia dvs. a fost cea care v-a stimulat în direcţia ordonării sunetului?

 

Evident că părinţii sunt principalii „vinovaţi” de orientarea mea spre muzică. Tatăl meu era muzician iar mama mea cânta la pian foarte bine.

Nu trăiesc cu senzaţia ca aş percepe sunetul „mai bine” decât alţii. La cei din „mediul muzical” li s-a cultivat şi dezvoltat perceperea relaţionării între sunete, urmărirea modificărilor care se petrec în calitatea mediului sonor proxim. Majoritatea celor care se ocupă de muzică, la modul profesionist (dar nu doar aceştia) ştiu cum să „manipuleze” componenta sonoră a mediului. De altfel, ei sunt în stare să şi aprecieze „starea” acestui „factor de mediu”. Faptul că m-am ocupat aproape 60 de ani de dimensiunea sonoră a mediului în care m-am mişcat, ba chiar uneori am stârnit modificări ale acestuia, mi-a conferit o sensibilitate aparte care se manifestă în cele mai diverse modalităţi. Majoritatea semenilor este marcată de imaginea care li se iveşte inaintea ochilor, fie din real, ori din medii create (arte vizuale) sau conservate (foto, film etc) şi mai nou din lumea virtualului (digital) eu am şansa ori neşansa ca impactul major cu mediul în care mă găsesc să se petreacă în domeniul sonorului. Neşansa se manifestă în faptul că dacă relaţia vizuală cu mediul poate fi intreruptă voluntar (închid ochii sau întorc capul şi imaginea dispare) relaţia sonoră nu poate fi întreruptă complet în nici un fel şi niciodată (auzim din a cincea săptămână de la concepere şi până la moarte, 24 de ore din 24, în fiecare zi a vieţii, zi şi noapte şi indiferent de poziţia faţă de sursă: Dumnezeu nu ne-a dotat cu pleoape la urechi. Încă nu am desluşit motivul, dar cu siguranţă trebuie că relaţia sonoră dintre om şi mediul său estre extrem de importantă. Sunt printre puţinii conştienţi că în zilele noastre trăim o  perioadă extrem de prolifică în sonor. La panica ce mă cuprinde uneori contribuie şi constatarea lipsei crase de conştientizare la nivel de mase a faptului că sunetul are impact nu doar psihic asupra omului (şi nu doar asupra omului, sau a lumii viului) dar chiar şi fiziologic. Şi mai grav este faptul că revoluţionatul nostru sistem educaţional nu dă nici cele mai vagi semne că ar încerca adecvarea la noile situaţii. E o discuţie mai lungă pe care am încercat să o abordez în teza de doctorat (Implicaţii estetice ale imixtiunii efectelor curentului electric în sonosferă în perioada Galaxiei Edison Marconi) susţinută în 2002 la Academia de Muzică din Cluj, iar mai apoi în diversele cărţi de care m-am apucat şi pe care le voi edita, sper, anul acesta în cazul în care voi dispune de surse de finanţare.

 În timpul conservatorului de la Cluj-Napoca, unde v-aţi şi născut, aţi bănuit o clipă că restul vieţii îl veţi petrece la Arad?

 

Nu ! Nici nu m-a preocupat ideea, de la început ştiam că voi avea o viaţă petrecută în cele mai felurite locaţii. M-am bucurat şi de perioada petrecută ca dirijor la Sibiu şi de cea actuală de la Arad. De Arad mă leagă amintiri foarte plăcute încă din copilărie când, fiind membru al Corului de copii al Operei Române din Cluj veneam pentru câteva săptămâni vara în turneu la Arad, căci  opera avea aici stagiuni estivale. Doar că pe atunci bazinul ştrandului plutea pe partea dreaptă a Mureşului, iar în locul în care azi este Hotelul Parc era o grădină de vară cu scenă şi fosă extrem de bine utilate tehnic. Noi, cam 150 de clujeni eram cazaţi la fostul Hotel Mureşul iar eu mă lăudam că aveam aceaşi diurnă cu tatăl meu, doar că eu o puneam de-o parte ca să avem din ce să luăm la întoarcere cadouri pentru mama şi fratele meu mai mic.

 Numiţi o personalitate din muzica clasică pe care aţi luat-o ca model, eventual care v-a influenţat cariera.

 

Alături de tatăl meu, violonist cu rezultate remarcabile în cariera interpretativă şi didactică de peste patru decenii, formarea şi conduita mea profesională a fost influenţată cu siguranţă de cei doi mari dirijori români în preajma cărora am avut şansa să petrec destul de mulţi ani: regretatul maestru Emil Simon, care mi-a fost profesor la Academie şi mai tânărul său coleg maestrul Petre Sbârcea cu care am fost coleg în cea mai mare parte a timpului în care am dirijat la Sibiu. La fiecare dintre ei am apreciat seriozitatea abordării cât mai plenare a actului interpretativ, dăruirea, implicarea şi profesionalismul de cea mai înaltă ţinută. O foarte puternică influenţă asupra dezvoltării mele culturale au avut dascălii excepţionali pe care am avut şansa sa-i întâlnesc. Dintre ei cred că trebuie amintiţi pianiştii Szarvady Rozsa Iren şi Harald Enghiurliu, compozitorii Sigismund Toduţa, Max Eisikovics, Vasile Herman, Dan Voiculescu,Cornel Ţăranu, Valentin Timaru, Hans Peter Turk şi Constantin Râpă, etnomuzicologii Ioan R. Nicola şi  Traian Mârza şi nu în ultimul rând profesorul meu de estetică dr. Ştefan Angi. În domeniul artelor plastice am avut permisiunea să particip la cursurile de istoria artelor susţinute de prof. Virgil Vătăşianu în vremea în care eram elev al sculptoriţei Alexandra Crişan cu care am absolvit atât clasa de sculptură cât şi cea de ceramică.

 Cum a reuşit o personalitate ca dvs. să aibă succes pe atâtea planuri (să le îmbine şi să le combine): dirijor, director, profesor, scriitor…?

 

Din această postura de interpret derivă toate cele enumerate de dumneavoastră. Dirijorul este un caz aparte de interpret. El ar trebui să fie un artist care coordonează colegii săi din orchestră sau/şi pentru ca rezultatul acţiunii lor sonore să fie cât mai convingător pentru ascultători. Director am ajuns doar pentru că am fost propus de predecesorul meu în această funcţie, regretatul violoncelist Alexandru Moroşanu, şi că în urma concursului susţinut pe vremea când director la „cultură” era sculptorul Dumitru Şerban s-a considerat că aş putea corespunde. Ca dascăl, am predat în postura de cadru didactic asociat la Academia de Muzică „Gheorghe Dima“ din Cluj, la Institutul Biblic „Emanuel” din Oradea, la Facultatea de Teologie Penticostală „Betania“ din Arad, la Universitatea de Vest „Vasile Goldiş” din Arad şi la Universitatea de Vest din Timişoara dar şi la Liceul de Muzică din Sibiu şi la Şcoala Populară de Artă, tot din Sibiu. Partea denumită cam pretenţios „scriitor” am început-o devreme, încă de pe băncile facultăţii când, ca şi secretar muzical al Filarmonicii din Cluj susţineam o rubrică de cronică muzicală la Studioul teritorial de la Radio Cluj, în Revista „Tribuna“, şi uneori „Steaua“ din Cluj. În „perioada sibiană” am colaborat destul de susţinut cu Revista „Transilvania“. De câteva zeci de ani scriu la o carte în care încerc să abordez universul sonor al Bibliei. Între timp am comis un volum amplu ilustrat, editat în anul 2011 sub titlul„“Arad – locuri în care s-a auzit muzică”. De câtăva vreme, sub genericul „Fără pleoape la urechi”,  produc o emisiune săptămânală dedicată vieţii muzicale arădene la Televiziunea Baricada, iar, împreună cu Marinel Blaj şi pastorul Vasile Duma susţinem dialoguri publice săptămânale legate de muzica sacră la postul arădean de radio Alt FM. În organizarea Bibliotecii „A.D. Xenopol“ lunar, mă întâlnesc cu clase de elevi de la diversele instituţii de învăţământ din Arad şi în cadrul ciclului „Rătăcind printre sunete” încerc să-i sensibilizez pentru receptarea corectă şi plenară a dimensiunii sonore a mediului. Prelegeri despre dimensiunea atât de complexă a sonorului, în special în perioada contemporană am reuşit să susţin în cele mai diverse locuri din ţară: Voroneţ, Şiştarovăţ, Suceviţa, Dorohoi, Suceava, Botoşani,  Craiova, Iaşi sau la Kitighaz, în Ungaria.

   Vorbeaţi acum câţiva ani, referindu-vă la evoluţia muzicii, că în acest secol sunetul a luat-o razna. Puteţi detalia?

 

Este obiectul lucrării mele de doctorat pe care am amplificat-o în cartea pe care sper să o fac publică cât mai curând, sub titlul „Ascultând cum răsună Biblia”

 Ca fin cunoscător al Aradului, cum vedeţi relaţia publicului de aici, de-a lungul anilor, cu muzica simfonică? Are viitor această muzică într-un oraş considerat mai practic, precum Aradul?

 

În ciuda unor previziuni ale unora, situate undeva între sumbru şi disperat, sunt sigur că Aradul (inconştientul posesor al celei mai bune săli de concerte din această parte a Europei), va trece cu bine peste momentul actual de reducere drastică  a numărului de instrumentişti şi corişti din  Filarmonică. Acreditarea ideii că Aradul a fost şi este doar un oraş industrial şi comercial este total eronată. Păcat că foarte puţini arădeni ştiu că la Arad a fost înfinţat deja în 1833 cel de-al şaselea Conservator de muzică, în urma activităţii căruia prin 1883 a început să funcţioneze o Orchestră municipală accesibilă oricărui doritor de muzică. Etatizată de mai bine de 65 de ani, acest colectiv, a asigurat educarea dar şi „agrementarea” cu principalele capodopere ale muzicii româneşti şi universal pentru toţi iubitorii de frumos sonor, în primul rând din Arad dar şi din cele peste 200 de localităţi europene şi americane în care a efectuat turnee doar în perioada 1992-2014. Pretutindeni, muzicienii arădeni au fost recunoscuţi ca buni şi sensibili mesageri ai artei interpretative. Dar cetăţenii Aradului  au parte de audierea muzicii şi în alte medii decât cele despre care se vorbeşte şi se scrie în mod „tradiţional”. Nu trebuie marginalizată activitatea celor două instituţii specializate în educarea muzicală a tineretului: Liceul de Arte „Sabin Drăgoi“ şi Şcoala Populară de Artă, recent repoziţionată în cadrul Centrului Cultural Judeţean. Şi muzică se face şi se aude sistematic în serviciile religioase ale numeroaselor biserici din municipiu. Aproape fiecare biserică din toate denominaţiile creştine are cel puţin o formaţie corală, dar în numeroase cazuri în cadrul acestora funcţionează fanfare, orchestre, formaţii vocale, grupuri de laudă şi închinare.  Marea mea tristeţe este legată de dispariţia aproape completă a folclorului  autentic, atât de interesant şi specific acestei zone de confluenţă stilistică în forma lui vie, nu conservată pe înregistrări audio sau chiar video.  Îngrijorarea, dacă există una referitoare la muzică este legată de proliferarea total haotică, necontrolată şi extrem de dăunătoare a muzicii de petrecere invadată de manele şi/sau extrem de gălăgioasele şi numeroasele genuri ale muzicii „de dans” (rock, rapp, house, R&B, metal, soul. Etc)

Aţi pomenit ceva mai înainte despre acustica sălii de concerte a Filarmonicii arădene. Este adevărat că are cea mai bună acustică din Europa sau este doar o legendă de stradă? 

 

NU ! Aceasta este realitatea şi din nefericire concetăţenii mei, în cea mai mare parte, nu sunt conştienţi de şansa pe care o au, cea de a asculta muzica în direct, interpretată de o orchestră profesionistă într-un spaţiu dintre cele mai adecvate şi acustic şi estetic. Alături de colegii mei am evoluat în cel puţin 300 de spaţii speciale sau neconvenţionale, de pe trei continente, deci vorbesc în cunoştinţă de cauză. Aşteptăm cu nerăbdare începerea şi mai ales încheierea renovării interioare a Palatului Cultural şi conform promisiunilor redarea aspectului iniţial a acestui mirific spaţiu cultural arădean.

 Mulţumesc, Dorin Frandeş, să ne vedem cu bine!

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.