„Poate sunt eu mai ciudat decât ceilalţi, dar n-aş renunţa niciodată la cărţile tipărite, indiferent cât de împotriva tăierii pădurilor aş fi”

Eugen Rogojan generic

– Eugen Rogojan, deşi ai doar 17 ani, eşti recunoscut atât în spaţiul public real cât şi în cel virtual, unde eşti foarte activ. Eşti iniţiatorul Proiectului „Arad Free Tours”, eşti redactor la revista „Monitorul cultural” Arad, publici pe blogul personal zeci de articole referitoare la cultura şi istoria Aradului, la muzica tinerilor.

Pe predecesorii tăi de la Dialoguri Deschise îi întrebam chestii din copilăria lor. Pe tine, care ai 17 ani, te rog să-mi povesteşti un pocinog făcut în recenta ta copilărie, pocinog care a atras intens atenţia celor din jur.

– Înainte de toate, mulțam fain pentru invitația de a vă acorda acest interviu! E o bucurie imensă faptul că interviul meu face parte dintr-o serie în care au fost intervievate cele mai marcante personalități ale urbei. Probabil predecesorii mei au avut lucruri interesante de povestit, eu nu-mi amintesc să fi făcut prea multe boacăne, nu am fost un copil problemă. Sau cel puțin asta îmi place să cred. Îmi amintesc doar că la un moment dat, curiozitatea mi-a lăsat un semn. Am crescut la Sântana, unde locuiesc de fapt și acum, iar la un moment dat – pe la 6-7 ani – ai mei se puseseră să lucreze în casă. Au scos atunci un pat în curte, unul vechi și mare, iar din economie de spațiu, l-au pus în picioare, proptit de un zid. Eu, curios încă de mic, am vrut să aflu ce se întâmplă dacă trag de o bucată de material legată de patul respectiv. De atunci am o cicatrice deasupra gurii, deci am aflat ce se întâmplă. Iată că Newton a fost mai norocos decât mine, lui i-a căzut un măr în cap, nu un pat.

 

– Ai iniţiat, alături de câţiva prieteni, Proiectul „Arad Free Tours”. Ce ţi-ai propus cu acest proiect?

Eugen Rogojan decupat– Ne-am propus să rezolvăm o problemă a orașului. Aradul, oraș cu o istorie foarte bogată, o amplasare geografică mai mult decât fericită și cu mărețe aspirații europene, nu are ghizi turistici. Din punctul meu de vedere, e o imbecilitate incredibilă să pretinzi că vrei să devii capitală europeană a culturii și implicit a turismului, iar tu să n-ai în oraș nici măcar un ghid care să poată oferi vizitatorilor un tur al urbei. Ne-am strâns noi, o mână de oameni care au conștientizat problema asta, și-am decis să facem ceva. Legăturile noastre cu turismul sunt foarte vagi, un singur coleg având studii în domeniu.

Ne propunem prin „Arad Free Tours” să oferim atât turiștilor, cât și arădenilor care încă nu-și cunosc orașul, tururi ghidate prin urbe, dar nu tururi pe care ți le poate oferi un ghid profesionist care face lucrul acesta de 10-15 ani, ci tururi… hai să le zic neconvenționale. Tururile oferite de voluntarii „Arad Free Tours” sunt ca între prieteni sau ca în familie. Fiecare tur este într-o oarecare măsură diferit de celelalte și în totalitate diferit de tururile oferite de ghizii profesioniști. Noi facem totul din plăcere și cred că asta se observă, entuziasmul nostru fiind apreciat de către turiști. Cred că ne facem treaba bine, încă nu am primit plângeri, ba chiar am avut turiști care au revenit în Arad și au ținut dinadins să mai facă tururi cu noi. Lucrul acesta mă bucură și ne bucură enorm și ține loc oricărei aprecieri din partea autorităților locale. Proiectul este susținut financiar de către noi și de către donațiile primite de la turiști, nefiind susținut în vreun fel de către administrația publică din oraș sau județ. Și totuși, iată că de mai bine de doi ani reușim să oferim turiștilor tururi gratuite de o calitate „fără semne de întrebare”.

 

– Eşti pasionat de arhitectura Aradului, de istoria lui. Dacă ai fi arhitect-şef şi ai avea puteri depline de decizie, ce construcţie ai realiza şi unde ai amplasa-o? Vorbeşte-mi despre arhitectura Aradului.

– Nu știu dacă aș construi ceva nou, deși în Arad se simte o imensă nevoie a unei săli de evenimente în care să se poată ține concerte și în care ar trebui mutate balurile bobocilor, care n-au ce să caute pe scena Teatrului. Ce aș face neapărat în Arad ar fi transformarea Pieței Avram Iancu. Am eu o fixație pe locul ăsta, l-aș schimba radical, dar nu în felul în care plănuiesc actualii vizionari să o facă, imaginându-și acolo o copie kitschoasă a Louvreului. Aș muta traficul în subteran, unde-ar fi loc și pentru o parcare, ca piața să poată fi a oamenilor, nu a mașinilor. Îmi imaginez cât ar fi de frumos ca piața să aibă pavimentul din piatră cubică pe care puburile și bistrourile din zonă să își scoată zilnic mesele și scaunele, să nu mai încarce trotuarul cu tot felul de podiumuri barbare, cum se întâmplă acum pe Bulevard.

S-ar putea organiza acolo o sumedenie de evenimente: concerte, proiecții de filme, teatrul ar putea ieși în stradă… Fațadele clădirilor restaurate și apoi organizate proiecții pe clădiri, care să dea culoare pieței; spațiu verde sănătos, mobilier stradal de calitate. S-ar putea organiza acolo și târgurile de sărbători, dacă tot ținem neapărat să imităm Viena. Visez prea mult uneori, însă sper ca într-o zi măcar jumătate din visul acesta să se realizeze.

O altă zonă care ar merita transformată în spațiu pietonal ar fi Piața Catedralei. S-ar putea scoate în evidență mult mai mult decât în momentul de față Catedrala Veche și, să nu uităm, avem în acea piață două clădiri care ar trebui să devină mici locuri de pelerinaj pentru arădeni. Mă refer aici la casa în care a locuit Tabakovici și la cea în care a locuit Szantay, aceștia fiind cei cărora Aradul ar trebui să le mulțumească multe secole de-acum înainte, pentru că ei au dat Aradului fața pe care o are astăzi, proiectând 60-70% din clădirile din centrul orașului.

 

– Ce înseamnă pentru tine „Fenomenul fularului roşu, dăruit din tată-n fiu”?

2014 decembrie 24 - Tur cu un grup de italieni– Tradiția aceasta care nu știu cât mai este de vie acum! Tradiția de a-ți duce copilul la meciurile UTA-ei, așa cum te-a dus pe tine tatăl tău. Pentru mine, personal, nu înseamnă foarte mult, dat fiind faptul că am crescut în Sântana și nu am avut tangențe cu UTA, însă mă bucur când văd că acest simbol al orașului încă este susținut. Din păcate nu cred că mai înseamnă ceva pentru foarte multă lume, mai există totuși o mână de oameni – unii mai tineri, alții mai trecuți prin viață –  pentru care UTA înseamnă enorm, pentru care UTA e iubirea aceea de care nu se pot lipsi. Ei sunt cei care duc mai departe tradiția fularului roșu, dăruit din tată-n fiu; ei sunt cei care chiar merită respectați, și nu cei care încearcă să facă din fotbal o afacere.

 

– Are Aradul şanse să obţină titlul de Capitală Culturală Europeană? Cum te implici tu în acest proiect?

– Nu știu în ce măsură sunt eu capabil să spun dacă are sau nu șanse, însă din punctul meu de vedere balanța nu înclină în favoarea noastră. În ultimii 2-3 ani au apărut câteva festivaluri noi, bune, de care însă trebuie să ne ocupăm pentru a le ajuta să evolueze. Ceea ce uită autoritățile este că noi ar trebui să trecem de nivelul local la cel regional, apoi național și-apoi mai departe. Mă refer aici în special la aceste festivaluri care sunt organizate, în mare parte, de către Primărie, în ultima vreme prin intermediul Centrului Municipal de Cultură Arad. Ar trebui ca ei să se gândească la niște modalități prin care să atragă public din alte părți ale țării și de ce nu, din țările vecine. Un potențial mare, din punctul meu de vedere, îl are Festivalul de Film Documentar fARAD, care-a avut anul trecut prima ediție. Organizatorii (nu doar ai fARAD-ului, ci și cei ai altor festivaluri cu potențial ridicat) trebuie să se ocupe și de lărgirea orizontului, ca publicul țintă să nu mai fie doar cel din Arad, pentru că degeaba încercăm să ajungem capitală culturală europeană (cu accentul pe acest ultim cuvânt), dacă toate veștile despre evenimente ajung doar la arădeni (uneori cu greu ajung și la aceștia).

Cât despre implicarea mea în acest proiect… nu prea știu ce să spun. Susțin și promovez atât cât îmi permit evenimentele organizate de aceștia, îi ajut ca voluntar când și unde este nevoie, din noi – atât cât îmi permit. Dacă mi se cere ajutorul mai mult decât atât, eu sunt deschis unor colaborări mai consistente.

 

– Eşti elev la Liceul German „Adam Muller Guttenbrunn” Arad. Ce părere ai, ca pacient al învăţământului românesc, despre programa şcolară?

Eugen Rogojan îngropat– Sistemul românesc de învățământ este unul bolnav. Bolnav „rău de tot”, aș zice. O programă încărcată cu foarte multe lucruri inutile, însă eu unul nu aș da vina doar pe programă, ci și pe unii profesori. Atât aceștia, cât și programa, ar trebui să-și dea un „update” sau să-și facă un „upgrade”, să se apropie cumva de elevii pe care îi deservesc. Mi se pare absurd să îi ceri unui elev de clasa a IX-a sau a X-a să studieze Ion sau Mara (fără să le denigrez în vreun fel valoarea), cărți care nu mai au o legătură foarte strânsă cu ce se petrece astăzi. Nu ar fi mai ușor pentru ei să studieze niște romane contemporane, care să fie și ele mai apropiate de universul liceenilor de astăzi decât de universul bunicilor acestora? Nu aș zice să studiem la clasă cărți cu titluri precum „Suge-o Ramona” sau foarte popularul FiftyShades of Gray, dar un „Simion Liftincul” nu ne-ar strica. Asta din punctul meu de vedere, ca victimă a sistemului.

 

– Eugen Rogojan, eşti un om tânăr, ai doar 17 ani. Cum îţi place să-ţi petreci relaxarea?

– Mai citesc, mai scriu, mă mai uit la câte un serial… Nimic ieșit din comun, cred. Îmi place mult să mă plimb. Ador faleza! Îmi plac tare mult parcurile de pe Malul Mureșului, care sunt oaze de liniște în toată marea asta de gălăgie și agitație care a devenit, din păcate, Aradul. Îmi place să pierd 2-3 ore pe o bancă și să citesc, ușor rupt de realitatea care mă-nconjoară. Când sunt la Sântana, îmi place să pierd vremea prin curte, să ud sau să tai gazonul și să mă ocup de cele 3-4 tipuri de iederă din curte.

 

– Am mai pus această întrebare, dar ea frige tare: vor dispărea publicaţiile şi cărţile pe hârtie, în competiţie cu cele electronice care iau amploare în prezent? Vom ţine în viitor bibliotecile personale întru-n stick, pus într-un pahar, ca periuţa de dinţi?

2015 aprilie - cu dr. Sergio Bajay. prof univ. Univ. de   Stat din Campinas, Brazilia– Sunt pro-uri și contra-uri pentru fiecare dintre ele. Cărțile tipărite pot fi uneori mult prea voluminoase. Atât când vine vorba de „depozitarea” lor în biblioteca de acasă sau de la școală, cât și atunci când pleci într-o călătorie, de exemplu. În ceea ce privește așa-numitele cărți electronice, depinde cum le citești. S-ar putea să folosești o aplicație care îți pune pe ecran câte o reclamă. Fugim de TV ca să scăpăm de publicitate, deschidem un e-book și dăm de reclame și acolo. În plus, lipsește farmecul acela specific cărții clasice. Nu mai răsfoiești paginile, ci mângâi ecranul și unde mai pui lipsa mirosului de hârtie, fără de care eu unul n-aș putea să citesc. Poate sunt eu mai ciudat decât ceilalți, dar n-aș renunța niciodată la cărțile tipărite, indiferent cât de împotriva tăierii pădurilor aș fi.

 

– Unde te vezi peste zece ani?

– În Arad, făcând lucruri care-mi plac. Sper să nu fiu nevoit să plec pentru prea mult timp din zonă. Chiar cred că Aradul are potențial și are nevoie de oameni faini (îmi permit, umil, să mă introduc și eu printre ei) care vor binele orașului. Aradul are nevoie de tinerii care fac lucruri frumoase, de tinerii cu gândirea încă nealterată de tot felul de doctrine politice sau de orice alt fel de ideologii. Unii mă văd pe scaunul de „vizionar-șef” al urbei, însă eu nu m-am gândit încă la asta.

 

– Spune-mi ceva despre  ce înseamnă următoarele cuvinte, scrise de tine: „aş fi vrut să mai rămâi/lângă mine/pe banca din parc/şi să continui să-mi desenezi/fluturi în stomac/şi soare-n suflet”?

– Când nu scriu pe blog sau în vreo revistă, scriu în carnețelele mele. Astea-s unele din cuvintele scoase dintr-unul din carnețelele respective. Este și asta o parte a fiecăruia dintre noi, pe care unii o exteriorizează, iar alții aleg să o păstreze doar pentru ei sau poate că nici nu și-au dat seama că există. Spunea Alina Nelega în „Decalogul după Hess”, porunca a 7-a: să nu preacurvești, că „Femeile nu știu nici să scrie, nici să picteze, nici să compună muzică, decât la nivelul lejer al întreținerii unui mediu plăcut în casele lor”. Probabil că și eu mă situez (poate deocamdată doar) la același nivel. Nu mă simt în măsură să apreciez asta.

 

Recomandările redacției