Dialoguri deschise cu harfista Bernadette Sara

0
151

„Am fost copleşită; senzaţia pe care am avut-o a fost că radiam lumină, devenisem o stea.“

 

Bernadette 5– Bernadette Sara… Un nume foarte frumos! Predestinat parcă afişului… E numele d-voastră adevărat, sau este unul de scenă, aşa cum procedează unii artişti? Povestiţi de unde vine Bernadette Sara…

-Bernadette Sara este numele meu adevărat, şi-i o poveste frumoasă. Trebuia să fiu Aurel, ca al treilea dintre cei opt fraţi ai tatălui meu. Nu era ecograf în vremea aceea în orăşelul de munte în care am venit pe lume şi, când tata a aflat că i s-a născut a treia fată, zile în şir a tărăgănat înscrierea mea în registrul de evidenţă a populaţiei. Când, în sfârşit, s-a hotărât şi s-a prezentat la ghişeu, doamna de acolo, care-l cunoştea, l-a descusut privitor la motivul înnegurării lui. Înţelegând că nu avea un nume care să-i placă pentru fetiţă, l-a întrebat: „Nu vă place Bernadette?” Tata a ciulit urechile; neştiind că doamna tocmai citise o carte despre Bernadette Soubirous de la Lourdes şi viziunile ei, a răspuns: „Ba da!”. Numele Sara l-am dobândit mult mai târziu, când eram studentă la Conservator. Pe-atunci  repartiţia era guvernamentală, stagiatura era obligatorie şi oraşele mari erau închise. Sora mai mare a mamei, care locuia în Cluj, a decis că trebuie făcut ceva să am buletin de Cluj în vederea unei repartiţii în apropiere. Ai mei s-au sfătuit, au făcut demersurile de rigoare şi m-am pomenit înfiată de mătuşă, care purta numele ei de fată, deci şi al mamei, Şara. Pronia sau destinul a făcut ca scribul care mi-a întocmit noul certificat de naştere să omită virguliţa de sub S, eroarea fiind perpetuată şi în noul buletin de identitate (de Cluj, dar ce folos, că am primit repartiţie tocmai în Miercurea-Ciuc, la Casa de copii cu Şcoala Generală nr. 2). Mult mai târziu, când m-am căsătorit, soţul meu şi cu mine am ales să ne păstrăm fiecare numele – şi am rămas cu numele pe care, mărturisesc, mă bucur că-l port.

– Aţi absolvit (ca să pot vorbi cu dvs. am pus mâna pe carte), prestigiosul Conservator „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, studiind harpa. Cum aţi ajuns la harpă? Cu cine aţi studiat-o?

-Părinţii mei au încurajat înclinaţia pe care o aveam spre muzică şi am luat lecţii de pian de pe la cinci ani. În clasa a treia am fost testată de un grup de profesori care umblau prin ţară şi căutau copii talentaţi spre a-i îndruma către şcolile de specialitate. În urma discuţiilor cu ei, s-a hotărât să dau examen de admitere la Liceul de Muzică din Cluj. De ce Cluj? Era sora mamei acolo. În septembrie m-am prezentat la examen, am fost admisă, însă fiind prea mulţi pianişti, părinţii mei au fost întrebaţi dacă n-ar vrea să fiu la harpă. Ei au acceptat, şi-am fost înscrisă la un instrument despre care nici măcar nu auzisem! În şcoala medie şi în liceu mi-a fost profesoară de harpă domnişoara Cruciţa Lupa, iar la Conservator am fost studenta  doamnei Lucia Chiorean.

Cel de la care am învăţat foarte mult ascultându-l şi privindu-l, deşi nu mi-a fost profesor, este maestrul Ion Ivan Roncea, pe care îl preţuiesc nespus, atât ca muzician cât şi ca om. De altfel, dumnealui a organizat la Bucureşti, în 2007, un impresionant festival de harpă la împlinirea a 100 de ani de la apariţia acestui instrument în România, festival la care am fost invitată şi am cântat alături de mulţi alţi invitaţi din România şi din străinătate.

Trebuie să spun că le sunt recunoscătoare tuturor dascălilor mei pentru darurile de cunoaştere şi de omenie, pentru felurile în care au ştiut să mă înveţe, să mă îndrume şi să mă susţină, pentru dârele de lumină pe care le-au lăsat în mintea şi în sufletul meu.

– Cum şi de ce Orchestra Filarmonicii din Arad?Bernadette 4

-Asta este o altă poveste frumoasă. Vedeţi, viaţa mea se alcătuieşte din multe poveşti, şi toate frumoase. Eram profesoară la Miercurea-Ciuc; terminasem al doilea an de stagiatură din trei obligatorii. Am aflat că Filarmonica din Timişoara organizează concurs pentru postul la harpă şi m-am prezentat. Mai era însă o candidată. După ce am dat proba şi comisia a deliberat, ni s-a comunicat rezultatul: reuşisem eu, cu condiţia să-mi rezolv transferul din învăţământ în cultură (lucru practic imposibil înainte de încheierea stagiaturii), în caz contrar fiind angajată cealaltă fată. În acel moment tensionat, a urcat pe trepte spre noi Marius Teohari, violonist la Arad, şi ne-a întrebat: „Domnişoarelor, care veniţi la noi, la Arad?” Mi-am ascultat impulsul de moment, m-am urcat în tren şi am venit aici. Pe drumul de la gară spre centru m-a năpădit sentimentul că eram acasă. Cei de la Filarmonică m-au primit cu braţele deschise, au convocat imediat comisia, m-au ascultat, m-au admis şi mi-au spus că mă aşteaptă până termin stagiatura. Atunci am avut o mare surpriză: am aflat că harfista de aici, Liliana Rus, pleca definitiv în Germania – ori tocmai ea fusese  cea care, fiind în clasa a XII-a la Liceul de muzică din Cluj, m-a luat de mânuţă şi mi-a arătat instrumentul pe care urma să învăţ să cânt, harpa scăldată în razele soarelui filtrate de vitraliile ferestrelor sălii.

Clădirea Palatului Cultural m-a impresionat enorm, sala de concert m-a dărâmat cu totul, aşa că am lăsat Timişoara fără nici o ezitare şi am ales Aradul, şi tare mă bucur pentru această alegere; mereu am simţit că aici mi-e locul. Aşa se face că din toamna lui 1988 sunt harfista orchestrei simfonice a Filarmonicii,  iar Aradul este şi casa, şi acasa mea.

– Marii compozitori ai lumii parcă nu au scris prea multe concerte pentru harpă şi orchestră. Sau mă înşel?

-Nu spun că vă înşelaţi, însă trebuie luat în considerare şi faptul că harpa modernă cu pedale apare doar pe la 1810. Mai are greutate şi faptul că e absolut necesar să cunoşti posibilităţile instrumentului înainte de a aşterne pe hârtie notele muzicale pe care le vrei redate de acesta. Cum harpa este un instrument destul de complex, nu mulţi compozitori şi-au  asumat riscul de-a scrie ceva care nu poate fi cântat. Cu toate acestea, lista lucrărilor pentru harpă este destul de lungă, nu numai în ceea ce priveşte piesele pentru harpă solo, ci şi cele de muzică de cameră şi concertele pentru harpă şi orchestră. Cele mai cunoscute lucrări sunt Concertul în si bemol major pentru harpă şi orchestră al lui Händel, Concertul pentru flaut, harpă şi orchestră al lui Mozart, Concertul pentru harpă şi orchestră al lui Boïeldieu, Două dansuri pentru harpă şi orchestră de coarde a lui Debussy, Introducere şi Allegro pentru harpă a lui Ravel, însă concerte frumoase pentru harpă au scris şi Ginastera, Glière, Reinecke, Paul Constantinescu, Jolivet şi alţii. Pasaje extraordinare pentru harpă a scris în baletele sale Piotr Ilici Ceaikovski, în unele harpa fiind pilonul central al întregii construcţii muzicale. Nu sunt foarte mulţi compozitorii care au scris pentru harpă, dar cred că repertoriul existent oferă oricărui harfist posibilitatea de a-şi alege lucrări potrivite; dacă nu, transcrierea pentru harpă a lucrărilor destinate altor instrumente este o variantă pentru care se optează din ce în ce mai des.

– Cum aţi numi sunetele harpei: tânguire, şoaptă sau suspin? Sau cum?

-Eu nu numesc sunetele harpei; pur şi simplu le dau viaţă. Cel care le-ascultă le simte în felul său personal şi le numeşte, dacă aşa vrea, sau le păstrează nenumite – doar simţite cu delicatele antene ale sufletului – şi se bucură.

Sara Decupaj– Doamnă Bernadette Sara, aţi avut rarul privilegiu pentru un instrumentist de orchestră simfonică să cântaţi pe aceeaşi scenă alături de marea soprană a lumii Montserrat Caballe. Cum a fost? Cum era marea soprană ca om şi ca artist, în concerte şi la repetiţii?

-Sunt un om norocos. Am foarte multe „cele mai frumoase momente”.  Cel de care amintiţi este unul dintre ele. Marea doamnă a scenei şi a muzicii era plină de viaţă, ridicându-se deasupra oboselii şi a problemelor de sănătate. Emana o energie debordantă, care te purta ca un val, făcându-te să oferi ce-aveai mai bun în clipele acelea trecătoare, deci irepetabile, de muzică. Era drăguţă şi amabilă, avea mult umor şi cânta de parc-ar fi făcut cel mai simplu şi mai firesc lucru din lume. Aveam emoţii mari de tot. Harpa era foarte importantă în concertul acela, avea multe părţi de acompaniament în relief. La sfârşit, în aplauzele celor cinci mii de spectatori, marea soprană a strigat de-a dreptul: „La arpista!”, şi mi-a dăruit buchetul dumneaei de flori. Am fost copleşită; senzaţia pe care am avut-o a fost că radiam lumină, că devenisem o stea.

– Ştiu că aveţi un băiat, Vlad, foarte isteţ, foarte cerebral. Moşteneşte talentul şi înclinaţia dvs. spre muzică, sau are calităţile şi talentul tatălui, acelea de gazetar?

-Din câte vedem, le are pe amândouă – şi altele pe lângă. Deocamdată e în faza de „burete”: adună date, acumulează. Probabil că la un moment dat se va cristaliza o atracţie înspre un anumit domeniu. Ceea ce ne dorim şi îi dorim este să ajungă să-şi facă munca ireproşabil, cu plăcere şi cu bucurie, indiferent care ar fi ea.

– Unde şi când vă vom vedea şi auzi cântând la harpă, într-un concert? 

-Aveţi această posibilitate de fiecare dată când lucrările interpretate în concertele Filarmonicii oraşului nostru au harpa în orchestraţie. Cel mai curând voi cânta alături de colegii mei sub bagheta dirijorului Roberto Salvalaio în Gala de Operă din Parcul Reconcilierii, care va avea loc duminică, 7 septembrie. Va fi un program foarte frumos, la care vă aşteptăm cu drag.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.