Dialoguri Deschise cu istoricul Horia Truţă

0
190

„Marea majoritate a lucrărilor mele, scrise ca autor unic sau în colaborare, se referă la elemente din spaţiul arădean

Truţă generic
Istoricul Horia Truţă este îndrăgostit de spaţiul arădean

-Horia Truţă, eşti un mare iubitor al Aradului, o personalitate de care nu poţi face abstracţie atunci când vorbeşti de istoria mai veche sau mai nouă a acestor locuri. Te rog să relatezi primii tăi ani de viaţă, întâmplări ale copilăriei care te-au marcat

 

-Născut în timpul ultimei conflagraţii militare, cu un tată îngropat în glia eroilor din curtea bisericii comunei Gurahonţ, se părea atunci, în acei ani de după război, că viitorul meu şi al surorii mele era incert. Stabilit în Gai, acest cartier al Aradului a devenit spaţiul copilăriei şi adolescenţei mele. O comunitate nici rurală nici urbană, unde vara umblam desculţ, cu tălpile înăsprite de drumurile prăfoase, făceam baie în Bidi sau Criş (Ier) şi culegeam fructele pline de aromă ale frăgarilor (duzilor) de lângă biserică. Am fost un copil obişnuit, silitor la şcoală, sensibil şi receptiv la bogata moştenire spirituală locală. Pentru găieni, zilele se scurgeau încă în vechea tradiţie ţărănească, neîncrezători în aşa-zisa bunăstare a traiului de la oraş. Eram bucuros să trag clopotele la biserică unde uneori citeam emoţionat apostolul, mergeam la înmormântări şi mă bucuram bătând toaca în turnul bisericii sau umblând cu steaua la sărbătorile tradiţionale. În aceste activităţi, mă simţeam oarecum privilegiat, cunoscut fiind de toată lumea, că bunicul meu era Popa Ionescu, preotul care împreună cu enoriaşii săi a construit în 1936, noua biserică ortodoxă a cartierului. Fără a fi un elev strălucit, am avut însă şansa unei îndrumări corecte a lecturii şi a unui program bazat pe efortul individual şi sunt recunoscător pentru aceasta în primul rând familiei şi şcolii. Se păstra încă obiceiul, ca de la vârsta de 12-13 ani tinerii să fie îndrumaţi să lucreze alături de adulţi, întărindu-şi în felul acesta răspunderea şi disciplina îndeplinirii unui program. Acestea sunt doar câteva din vechiul cod de valori ale găienilor, în care chiar am crezut şi care mi-au modelat personalitatea, pentru care le rămân recunoscător.

 

În ce împrejurare a vieţii tale ţi-ai dat seama că te atrage istoria, că vei face din această disciplină o pasiune.

 

-Consider ca fiind esenţială, în formarea mea spirituală, alături de îndrumarea din familie şi şcoală, activitatea de aproape două decenii în structurile administrative ale culturii arădene. În această calitate am avut poziţia privilegiată, de a traversa timpul, în preajma studiourilor şi atelierelor de creaţie, unde se plămădea şi dezvolta spiritualitatea arădeană. Am cunoscut şi apreciat activitatea a numeroşi oameni de cultură, din domenii diverse: literatură, istorie, arte vizuale, sau din mediul tehnico-ştiinţific. Am cutreierat toate satele judeţului, chiar şi gospodăriile izolate, în căutarea spiritualităţii populare şi a talentelor încorporate în ea, a valorilor istorice, arhitecturale şi din natură. Am cotrobăit prin arhive, ascultând amintiri, reconstituind fapte şi portretele unor înaintaşi.  Ca ordonator de credite, am finanţat publicaţii culturale tabere de sculptură, expoziţii, proiecte de cercetare ştiinţifică, spectacole. A trebuit să culeg opinii, să le discern să suport critici tacite sau pe faţă, să iau hotărâri, care nu întotdeauna au fost cele corecte. Am înţeles că mecanismul creaţiei artistice, a activităţii culturale şi de cercetare ştiinţifică este dificil şi de multe ori extrem de dureros, care cere pe lângă talent sacrificii imense, care nu întotdeauna aduce satisfacţii. Toate acestea au constituit însă o bună şcoală de istorie şi cultură în general, ale căror lecţii au fost atât de eficiente şi convingătoare încât au devenit pasiune.

 

Ce înseamnă religia pentru secolul XXI? Explică altfel decât că va fi religios sau deloc. Cum vede istoricul Horia Truţă, relaţiile actuale dintre Creştinism, Islam, Budhism, Hinduism, în condiţiile în care intoleranţa religioasă capătă noi dimensiuni, atentate exacerbate, războaie generate de religii, şantaje economice între state, grupări etnice şi religioase… Mor şi se schilodesc milioane de oameni…. În acest context, a fi religios este şi moral?

 

-Nu cred că în demersurile noastre cotidiene trebuie să implicăm religia şi forţa divină, ca pe un reazăm al succeselor noastre sau ca principal vinovat în eşecuri. Teoretic, religia creştină, ca ideologie şi complex de principii morale nu poate să genereze conflicte sau dezbinări, fiindcă ea prin esenţă propagă pacea şi toleranţa, ocupându-se mai ales de viaţa de după moarte. În Gai locul copilăriei şi adolescenţei mele, am trăit între români, sârbi şi unguri, oameni de diverse categorii sociale şi culturale, pauperi sau oameni cu stare, enoriaşi fideli ai patru culte, sau indiferenţi. Ne-am respectat tradiţiile şi credinţa, iar ca buni vecini ne împrumutam uneltele, acareturile, lucrurile bune şi năravurile, împărtăşindu-ne reciproc bucuriile şi durerile, într-un limbaj comun, chiar dacă unele cuvinte şi expresii nu erau integrate în dicţionare.

Biserica nu trebuie să se implice în disputele politice, şantajele economice, în atacuri furibunde,  minciună şi hoţie, fiindcă devine astfel părtaşă la acestea. Sunt sigur că libertatea ca şi democraţia sau morala în general, nu este niciodată rezultatul unor demersuri religioase, ci a unor înfloriri politice, ale dezvoltării etice, degajării energiei şi imaginaţiei individuale laice, lipsite de oprelişti, în care legea trebuie să fie bine întocmită, aplicată corect şi suverană. Cred însă, de asemenea că statul nu poate exista fără principii etice solide promovate prin mijloace laice. Nici o putere legală din lume nu poate da leneşului munca, risipitorului prevederea, beţivului cumpătarea, fiecare individ în parte putându-şi da lui însuşindu-şi aceste virtuţi prin educaţie şi voinţă. Doar în aceste condiţii se poate spune, că religia (biserica), nu are nici o legătură cu faptul că azi în structurile statului în guverne sau camere legislative există oameni lipsiţi de caracter, care promovează înfăţişarea acestor instituţii asemenea lor.Ziua Caerierului Gai 2011

 

Cum se reflectă istoria acestor meleaguri în studiile şi cărţile semnate de Horia Truţă?

 

Marea majoritate a lucrărilor mele, scrise ca autor unic sau în colaborare, se referă la elemente din spaţiul arădean puţin sau incomplet cercetate, încercând  să abordez subiecte din zone lipsite de investigaţii sistematice, studii de sinteză. De aceea am folosit izvoare documentare, din cele mai diverse: acte inedite sau edite, fotografii, anchete, gânduri şi impresii, diverse ştiri şi întâmplări. Din acest punct de vedere lucrarea monografică despre spaţiul locuit de la nordul Munţilor Zărandului, mi se pare edificatoare. Se referă la o întindere geografică de la Măderat la Drauţ, care până în prezent a constituit în mică măsură obiectul unor studii intensive şi detaliate. În scrierea celor două volume din Monografia Gaiului, sau despre parcul de sculptură din Căsoaia, de mare folos mi-au fost clişeele rămase din copilărie şi adolescenţă, sau viaţa alături de artişti în toate ediţiile taberei. Treptat am înţeles că poţi înţelege foarte bine un fenomen şi receptând teoriile contrare, care-l critică, falsifică sau omite. Am încercat, de asemenea, să conving, că istoria nu este doar o lume a războaielor şi domnitorilor, ci este spiritului viu, în care ideile novatoare, chiar dacă nu revoluţionează aduc ceva nou în societate.

 

-Turnul de Apă este locul în care se întâmplă cultură. Lansări de carte, expoziţii de arte plastice şi fotografii, colocvii, simpozioane, întâlniri pe teme culturale şi istorice. Cum ţi-a venit ideea amenajării şi adaptării la actul de cultură a acestui vestigiu istoric. În primul rând de ce i se spune Turnul de Apă?

 

-Am fost martor la suficiente evenimente culturale arădene, dar am şi satisfacţia că în finalizarea unor proiecte majore este încorporat efortul meu. Aş aminti printre acestea: fenomenul Taberelor de sculptură, reamenajările în spaţiile actuale a Muzeului de Artă şi a Bibliotecii judeţene, înfiinţarea Muzeului de ştiinţele naturale, a Parcurilor dendrologice, punerea sub ocrotire a rezervaţiilor naturale. Dar poate mai important, fiindcă s-a derulat cu un travaliu singular, a fost proiectul de transformare a Turnului de Apă, o instalaţie tehnică desuetă, depăşită moral şi tehnic, o clădire care avansa rapid spre ruinare completă, într-o instituţie de cultură complexă. Reabilitarea impunătorului edificiu, amenajările expoziţionale, mobilierul, întreaga activitate de restaurare, s-a realizat exclusiv prin fonduri private, obţinute printr-o activitate lucrativă, economică.

Turnul de Apă este o clădire bizară, de formă pătrată, imobil conceput în 1896 de arhitectii scoţieni William Dunn şi Robert Wadson. Fiind un segment din primul apeduct civil arădean, rolul său era să susţină sub acoperiş, la înălţimea de 35 m, un bazin din oţel cu o capacitate de 400 tone, care fiind tot timpul plin, asigura o presiune constantă în conducte, constituind şi o rezervă de apă pentru pompieri. De aceea, numele său corect este Turnul de Apă şi nu Turnul Pompierilor, deoarece acest ultim nume, ne face să credem că imobilul a servit ca foişor de foc, adică, loc de observare a incendiilor lucru care nu este adevărat. Ca o curiozitate, foişorul de foc, arădean a funcţionat în balcoanele retrase de sub ceasurile turnului primăriei special construite în acest scop. Alături de forma sa neobişnuită, asemenea unui donjon medieval, Turnul de Apă se remarcă prin lucrările artistice, vizibile sub forma ancadramentelor de la ferestre şi cele două rânduri de balcoane dispuse simetric, pe fiecare faţadă.

Sunt bucuros, că după două decenii de activitate neîntreruptă, Galeriile Turnul de Apă, au devenit o instituţie cunoscută şi apreciată nu doar în mediile arădene ci şi peste hotare. Vizitatorii pot admira o colecţie unică de artă plastică contemporană, care cuprinde peste 120 de lucrări semnate de peste 80 autori arădeni. Alte săli, au fost amenajate sub forma unor expoziţii permanente, prin care se prezintă pagini din istoria pompierilor, alimentării populaţiei cu apă şi a ipostazelor sale culturale pe teritoriul arădean. Printr-o reaşezare a concepţiilor şi a posibilităţilor, Turnul de Apă, poate deveni astfel una din emblemele Aradului.

 

Horia Truţă, dacă ai fi romancier, spune-mi ce moment din istoria Aradului sau al românilor te-ar obliga să scrii un volum de ficţiune.

 

-Chiar dacă ştiinţa istoriei, nu acceptă scenarii, prin arte se pot reconstitui personaje, evenimente sau chiar epoci, trecutul ca şi prezentul, fiind în măsură să ofere teme şi subiecte generoase pentru ficţiuni. Nu mulţi literaţi arădeni s-au inspirat din istoria locală, dar e cert faptul că citindu-l pe Ioan Slavici, poţi înţelege adevărata societate românească din părţile Aradului, de la sfârşitul secolului al XIX-lea mult mai bine decât buchisind manualele de istorie. În construcţia romanului Îndrăgostirea unui Habsburg de o frumoasă româncă din Ardeal, ziaristul Ion Russu Abrudeanu, s-a inspirat din viaţa familiei notarului Gheorghe Ionescu din Vârfurile, după cum Mircea Micu şi-a plasat personajele la Vărşand, Horia Ungureanu la Drauţ, Teodor Bulza, la Semlac, ancorându-se în diferite epoci istorice.

Aradul şi împrejurimile sale, a traversat suficiente momente de grea încercare, extrase şi din documente sau relevate la timpul lor de contemporani şi interpretate cu rigoare ştiinţifică dar care toate pot oferi surse de inspiraţie literară. Cred însă că pentru arădeni cei mai tensionaţi şi împovărători ani au fost cei care au urmat conflagraţiilor mondiale, trăiţi în mare parte de ascendenţii mei apropiaţi şi de mine. Durerea celor rămaşi acasă, ai căror fii îmbrăcaţi în haina militară au căzut eroic pe front, s-a împletit cu groaza bombardamentelor şi tăvălugul ocupaţiilor străine, cu situaţia restricţiilor şi rechiziţiilor de tot felul, a strămutărilor şi internării în lagăre, a distrugerilor şi spaimei. Evenimentele politice care s-au succedat acestor războaie, schimbarea în 1919 a administraţiei maghiare cu cea românească, sau evoluţia spre comunism după 1945, au fost diferit şi chiar conflictual percepute de arădeni, împinşi într-un cotidian de nesiguranţă, plin de lipsuri şi intolerant. Aradul şi arădenii s-au individualizat în epoca amintită, câştigându-şi personalitate şi capitol de istorie naţională Această perioadă cred că merită cu prisosinţă să fie tratată şi sub formă de ficţiune.

 

Despre Cetatea Aradului, ca posibil punct de atracţie turistică s-a tot vorbit şi răsvorbit. Tu ce părere ai despre acest subiect?

 

-Cetatea Aradului este poate cea mai elocventă ilustrare a istoriei Aradului, fiind martora unor evenimente esenţiale din devenirea acestui oraş. Cazarmă, închisoare, lagăr pentru civili şi prizonieri de război, loc de judecată, supliciu şi execuţie, ea nu mai corespunde astăzi trebuinţelor vechi, care i-au dat faimă, dar poate constitui un obiectiv cultural şi turistic major pentru întreaga ţară. Atât construcţiile cât şi suprafaţa întinsă a terenurilor, dau şansa unică a unor proiecte ambiţioase, pline de imaginaţie, prin a căror rezolvare  poate să i se dea unicitate, unui oraş  conceput de împrejurări, ca o platformă industrială, înconjurat de dormitoare. Este greu de sesizat cu certitudine cauza ezitărilor în a trece acest inestimabil bun cultural în circuit civil. Oricum, în mod sigur, este din domeniul idioţeniei, sau cam aşa ceva.

 

Libr-âria Ioan Slavici 1984 H.Tru+ú-â, L. Emandi, E. +Pim-ândan,V. Popeang-â, C. Bonta, dr. T. Fr+óncu, I. Mozer, I. Schwartz (pe fotoliu)Cât de mult a însemnat pentru Arad că oraşul este străbătut de unul din cele mai mari râuri ale României?

 

-Ieşit la Păuliş din ultimul său defileu şi devenit şovăielnic în câmpie, Mureşul a străbătut mileniile despicându-se pe aceste locuri într-o sumedenie de braţe cu albii uneori abia schiţate, dar care deseori se intersectau unele cu altele, schimbând frecvent cursul capricios al râului. În 1773, când împăratul Iosif al II-lea a pornit în vizită, prin Arad spre Banat, Valea Mureşului, oferea spectacolul unei mări late de trestie şi păpuriş, pe care omul nu se putea hazarda să o străbată, decât prin anumite vaduri şi anumite timpuri. Atunci când puhoiul scădea, locul mocirlos rămânea săptămâni în şir, sub stăpânirea apelor stătute şi a miasmelor. Rolul său  strategic şi economic era impresionant: transport, morărit, extragerea gheţii, irigaţii, iar mai târziu, funcţii de agrement şi sport. Fiecare domeniu, al acestor utilităţi constitue azi capitole importante şi pline de farmec din istoria milenară a Mureşului

Transformările începute în urmă cu mai bine de trei sute de ani de austrieci şi continuate de administraţiile locale au păstrat relativa stabilitate a malurilor sale şi farmecul unic al cursului său meandrat. Datorită evaporaţiei puternice, temperatura maximă înregistrată vara în apropierea Mureşului, are valoare mai mică decât în oraş, răcoarea ce o degajă fiind uşor observată. Tot atunci se constată apariţia unei circulaţii termice locale caracteristice sub forma aşa numitelor brize locale. Prezenţa acestora precum şi efectul scurgerii întreţin o mişcare permanentă a aerului în apropierea râului. Deasupra apei, chiar şi viteza vântului creşte, forţa de frecare fiind mult mai mică decât pe uscat.

Capriciile sale anotimpurale au determinat, realizarea pe lungimea malurilor, a unor impresionante lucrări hidrotehnice şi de artă, constând din dragări, înălţări de coastă, porturi pentru navigaţie, diguri, ştranduri-agrement, poduri etc., lucrări valoroase economic şi social. Vestigiile istorice sunt deasemenea  numeroase iar folosinţele multiple ale apelor sale, în industrie, transport, morărit, irigaţii nu i-au alterat frumuseţea. Astăzi, Mureşul alături de Cetatea din preajmă, poate oferi o altă mare oportunitate pentru Arad. Câte nu se pot face pe cursul său: baze sportive şi spaţii de agrement, promenade şi lucrări de artă, într-un spaţiu unic, întins cât e oraşul. Dar toate acestea trebuie gândite fără a altera frumuseţea naturală a cursului apei. De aceea, nu sunt adeptul intervenţiei puternice şi nici măcar a unui singur ştrand, ci şi a unei salbe de pontoane, însoţite de baze nautice, cu terenuri sportive şi pavilioane administrative. Nici noul pod, aşa-numita pasarelă din dreptul Ştrandului Neptun, în curs de finalizare nu cred că se încadrează spiritului arădean, obişnuit  zeci de ani cu podurile din bărci care dădeau, alături de bazele sportive riverane, farmecul unic  al Aradului. Mureşul este pentru arădeni un dar al naturii şi trebue să-l păstrăm ca atare.

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.