„Nici nu ştii ce frumos este Aradul! Prin arta mea vreau să arăt frumuseţile acestui oraş“

Autoportret-Virgiliu Jireghie, eşti unul dintre cei mai cunoscuţi artişti fotografi din ţară şi cu siguranţă primul şi cel mai reprezentativ artist în domeniul fotografiei şi al artei vizuale din Arad. De unde vii, care-ţi sunt originile?

-Vin din capitala Basarabiei, din Chişinău, pentru că acolo m-am născut, la 23 ianuarie 1942. Iar după doi ani, în 1944 în timpul refugiului , împreună cu părinţii ne-am stabilit în Arad. Deci, de 70 de ani sunt cetăţean al Aradului. De altfel, sora mea, Angela Jireghie aici s-a născut, iată, ea este o arădeancă mai perfectă decât mine.

Aşadar, deşi m-am născut într-o zonă istorică deosebită – Basarabia – nu am amintiri de acolo. Eram prea mic.

-Ai absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică Bucureşti – Facultatea de Teatru, Cinematografie şi Televiziune. Dar, mai întâi ai absolvit Facultatea de Geologie-Geografie. De când ţi-ai dat seama că te atrage arta vizuală, fotografia, operatoria carevasăzică?

-Încă din clasa a V-a, fiind elev la Liceul „Moise Nicoară“ Arad, am primit cadou de la părinţi un aparat de fotografiat Smena. Cu care am început să fac fotografii la colegi, prieteni, familiei. Iar pasiunea pentru fotografie s-a contopit cu cea pentru arta filmului, deoarece din adolescenţă vizionând foarte multe filme ca toţi ceilalţi copii şi adolescenţi am îndrăgit această artă. Mai mult, după ce am terminat Facultatea de Geologie-Geografie Bucureşti, fiind în învăţământ, am înfiinţat la Păuliş primul cineclub şcolar din mediul sătesc din România. Am pornit la drum cu un aparat de filmat german Siemens pe care l-am cumpărat de la fratele celebrului regizor Ion Popescu Gopo, pe care-l chema Alexandru Popescu şi care era de meserie inginer de filmări combinate la Buftea. Fratele lui Gopo, Alexandru Popescu m-a şi iniţiat, în timpul primei facultăţi, în tainele filmului artistic.

Tot ca un imbold pentru viitoarea carieră de operator imagine a fost şi participarea mea directă, nemijlocită în calitate de fotograf de platou la realizarea filmului artistic „Pe aici nu se trece“ în regia lui Doru Năstase. Acest film s-a turnat în judeţul Arad, cum se ştie. Tot în perioada filmărilor l-am cunoscut pe directorul de fotografie al filmului, Aurel Kostrakievici. Acesta, împreună cu regizorul Doru Năstase, m-au uimit pur şi simplu pentru felul cum au lucrat cu actorii, cu tehnicienii, cu întreaga echipă de filmare. De asemenea, m-au cucerit şi dăruirea şi sacrificiul artiştilor în practicarea meseriei din cinematografie.

De la Păuliş, mai târziu, m-am transferat la Casa Pionierilor Arad. Aici am înfiinţat Cineclubul „Temerarii“, grupare cu care am participat la festivaluri de gen ale elevilor şi cu care am obţinut mai multe premii. Cu prilejul acestor manifestări m-am intersectat nu o dată cu regizorul Ion Popescu Gopo, el fiind preşedintele juriilor. Din acea perioadă îmi amintesc de doi copii străluciţi: Ovidiu Niculescu – în prezent preşedintele Societăţii Române Radio Bucureşti şi Petru Maier care a predat la Academia Cinematografică din Copenhaga. Din păcate acum trei ani acesta s-a stins, la 64 de ani.

Petre Don, din motivele de mai sus şi încă altele, în anul 1970 am dat examen de admitere la cunoscutul IATC. Deşi era o concurenţă cruntă – 20 de candidaţi pe un loc – am reuşit la clasa maestrului Ion Ciubotaru, la Secţia Imagine Film-Tv.

078 Turnurile aradului-Îmi aduc aminte că imediat după Revoluţia din 1989 ai fost implicat nemijlocit la apariţia primului post de televiziune liberă. Cum a fost să fie…?

-Voi fi ceva mai concis, totuşi. În 30 decembrie 1989 am avut prima transmisie în direct de la Televiziunea Liberă Arad, cum se numea. Acest lucru a putut fi realizat cu ajutorul tehnicienilor de la Releul Şiria. Practic nu era un post de televiziune, ci doar o transmisie. Ideea de a realiza un post de televiziune la Arad mi-a venit de vreo zece ani. Am profitat de zilele revoluţiei şi am adunat în jurul meu un nucleu de intelectuali iubitori de adevăr şi de televiziune. Aceştia proveneau în principal de la fostul Cineclub „Temerariii“ de la Casa Pionierilor de care am vorbit puţin mai devreme. Cu ajutorul lui Valentin Voicilă, CPUN Arad a hotărât înfiinţarea unui post de televiziune. Postul a fost botezat TV Arad iar eu am fost primul director al acestuia. Primul redactor a fost Ilarie Cureteanu. Dan Nica şi Adi Ardelean au fost la montaj. Redactori au mai fost: Angela Jireghie, Ioan Mureşan-Muri, Dumitru Mărcuş, Alexandru Moţ, Dan Pârvulescu, ca să spun doar pe cei de care-mi amintesc pe moment. Era perioada aceea a grevelor, a mişcărilor de tot felul, a libertăţii prost înţelese, a democraţiei lăbărţate… Un fel de haos aproape firesc după atâtea oprelişti din regimul trecut.

-În întreaga ta activitate de artist foto ai vernisat 50 de „personale“, ai luat zeci de premii naţionale şi internaţionale, ai publicat zece albume foto. Lucrările tale de artă fotografică se află în colecţii din toată lumea. Dacă ar fi să scoţi în evidenţă doar două trei lucrări mai deosebite, despre ce ai vorbi?

-E foarte greu, pentru că cele 50 de expoziţii personale îmi sunt ca 50 de copii. Însă, totuşi, dragostea cea mai mare rămâne pentru fotografiile realizate la Arad. Pentru că Aradul-Mon Amour spune totul, chiar dacă termenul poate s-a bagatelizat. Reprezintă o declaraţie pentru acest oraş în care trăiesc de 70 de ani şi care zilnic îmi dezvăluie noi frumuseţi. Nici nu ştii, Petre Don, ce frumos este Aradul! Prin arta mea vreau să arăt frumuseţile acestui oraş, aşa cum şi colegul meu iubitor de Arad, pictorul Mihai Takacs o face.

În ciuda acelora care nu susţin ideea că Aradul ar putea ajunge Capitală Europeană, eu mă voi lupta până când noi, arădenii vom reuşi să cucerim acest titlu.

DSC_1484-În anul 2001 ai revoluţionat arta fotografică precum şi pe cea a caricaturii lansând un nou concept: FOTO-CARICATURA. Ce impact a avut acest lucru în rândul artiştilor foto, în afară de cel al invidiei?

-Sunt un privilegiat. Am participat la toate ediţiile Festivalului de Umor „Gura satului“ de la Macea. La îndemnurile lui Valentin Silvestru şi a lui Ştefan Popa-Popas precum şi a altora, m-am apropiat de genul atât de generos şi de frumos al caricaturii. După ce l-am înţeles, l-am adaptat fotografiei, bineînţeles după numeroase experimente. Pentru că foto-caricatura mea este o caricatură clasică, ce nu se crează cu ajutorul computerului ci cu mijloace pur fotografice.

Cât despre invidie ea este normală în lumea artistică, mai ales că eu ţin secretul foto-caricaturii păzit cu şapte lacăte. Foto-caricatura ţine de starea spirituală, culturală a trăirilor, a cunoaşterii psihologiei şi nu în ultimul rând a umorului. De altfel prima expoziţie de foto-caricatură pe plan internaţional a avut loc la Macea, cu prilejul Festivalului de Umor „Gura satului“.

-Virgiliu Jireghie, eşti doctor în arte vizuale, profesor la Catedra Mass-Media a Universităţii de Vest „Vasile Goldiş“ Arad. Ce le spui esenţial viitorilor lucrători cu imaginea, studenţilor, adică?

-Le spun foarte multe despre foto-jurnalism, despre jurnalistica de televiziune, despre cinematografie.

Din cauza economiei de piaţă ziarele locale scrise renunţă la fotoreporteri, locul fiindu-le luat de redactori, care nu întotdeauna ştiu ce să vadă prin obiectivul aparatului. Calitatea unei fotografii este dată nu neapărat de caliatea tehnică a aparatului cât de talentul şi inteligenţa celui ce ţine în mână un aparat foto. În presa scrisă s-au schimbat valorile, conceptul datorită faptului că a luat amploare presa vizuală, nu întotdeauna de caliate. Trăim într-o sferă a informaţiei vizuale care prinde tot mai mult teren şi datorită noilor descoperiri în domeniul internetului. Peste tot în tramvai, în tren, în avion, în parc te loveşti de imagini. Imaginea are o puternică influenţare a publicului, prin publicitate. Toate aceste lucruri influenţează puternic şi manipulează populaţia. La aceasta se adaugă şi explozia telefoniei mobile. Omul are acum posibilitatea să facă fotografii şi să filmeze cu ajutorul telefonului. El poate să fie martorul direct al actualităţii. Implicaţiile sunt extraordinare. Sociologii spun că viitoarele alegeri vor fi câştigate de cei care vor acapara piaţa media. Cam asta le spun eu, esenţial, studenţilor.

DSC_1428-În Arad există o mişcare destul de zglobie a artiştilor fotografi, artişti foarte talentaţi, dar împărţiţi în mai multe cluburi: Foto Club A; Foto Club B; Foto Club… De ce se disipează forţa artiştilor fotografi din Arad? Părerea ta!

-Aradul are o veche tradiţie în domeniul artei fotografice, dacă ne gândim că încă în 1893 la Arad existau 15 ateliere fotografice cu medalii câştigate la expoziţii în Europa. Şi tot pe atunci au apărut primele expoziţii de fotografii la Arad, Nădlac, Lipova şi Şiria. Iar în anul 1906 se înfiinţează Fotoclubul Arad, cel mai vechi fotoclub din ţară. În prezent, în 2014 fiinţează mai multe cluburi foto, lucru care întăreşte ideea că Aradul are artişti talentaţi, care sunt recunoscuţi atât în România cât şi în întreaga lume. Iar faptul că activează în mai multe cluburi foto ţine probabil de afinităţi personale, de cultură şi probabil de gusturi. Oricum existenţa lor nu dăunează artei fotografice, ci din contra, stimuleată concurenţa pozitivă. Fiecare dintre ele dorind să obţină cât mai multe realizări.

-Nu-i aşa că e secret la ce lucrezi acum? Că nu vrei să spui planurile viitoare?

-Nu! Nu e secret deloc. Ştiu că unor artişti nu le place să spună la ce lucrează, e chestie de opţiuni. Eu îţi spun. Am două proiecte la care lucrez. Primul proiect este că lucrez la realizarea unui film documentar despre personalitatea marelui profesor şi patriot Moise Nicoară, cel care dă numele cunoscutului liceu din Arad. Al doilea proiect constă în pregătirea unei expoziţii retrospective Virgiliu Jireghie în aprilie 2015, la Sala Clio din Arad.

Recomandările redacției